Acum, am să vă mărturisesc că mă interesez de ceva vreme despre ce înseamnă homeschooling și ce presupune el. Nu am încă fata la școală, dar știu câte dezamăgiri am trăit eu în sistemul de stat. Și aș vrea ca ea să aibă alte deschideri și alte oportunități. Dar mie îmi e clar un lucru. Eu nu sunt capabilă să fac homeschooling. Nu am nici răbdarea și nici capacitățile intelectuale necesare ca să îmi învăț copilul așa cum o vor face, sper eu, profesorii lui. Și nu mă tem să recunosc asta. Să-i explic eu matematica sau fizica ar fi un dezastru. Și sunt blândă când spun dezastru. Asta nu înseamnă că nu sunt oameni capabili să o facă și că nu o fac mai bine decât profesorii din sistemul de stat.

Am adunat aici câteva lucruri despre ce înseamnă acest sistem de învățare, plusuri și minusuri. Sper să vă fie de ajutor și să mai tăiem un pic din siguranța aia bolnavă a oamenilor care susțin că le știu pe toate.

Înainte de toate, trebuie să ştiţi că homeschooling-ul nu are cadru legal în România, dar nici nu este interzis. Aşa, cam ca la noi. Nu se poate, dar există o portiţă. Ca să îţi educi copilul acasă trebuie să îl înscrii la o aşa-numită şcoală-umbrelă, care să îţi furnizeze o programă şi ulterior o diplomă.

Homeschooling nu înseamnă ca elevul să fie ţintuit în casă, că tot se temeau unii-alţii de lipsa de socializare pe care o aduce acest sistem. Copilul învaţă în toate modurile posibile şi imposibile, unele chiar care lipsesc cu desăvârşire din sistemul de stat. Citeşte, scrie, desenează, construieşte, găteşte, vizitează muzee, învaţă botanică în timpul plimbărilor prin parc sau pădure, nu cu nasul în cărţi şi lista poate continua cât te ţine imaginaţia şi mult peste. Dansează, face sport sau croşetează, face şi învaţă să facă şi mai bine cam tot ce îi place.

Părinţii care aleg această variantă o fac pentru că vor ca cei mici să beneficieze de o atenţie sporită, să aibă posibilitatea să îşi dezvolte abilităţile naturale, să înveţe – nu să tocească, să gândească liber – nu să accepte ce li se predă fără să aibă ocazia să filtreze informaţiile. Nici programul nu e de neglijat. Să ridice mâna cel care nu boscorodeşte când e nevoit să îşi trezească copilul la 6 dimineaţa, să îl audă cum plânge de oboseală şi apoi cum se plânge că nu are timp pentru el, căci are timp liber doar seara târziu, după ce termină adulţii treburile.

Sigur, există şi minusuri. Prejudecăţile sunt în top. Uitaţi ce scandal monstruos a iscat decizia soţilor Bucur-Nălbaru! Românilor le e greu să accepte că se poate şi altfel şi pun la zid fără să ştie, de multe ori, ce pun la zid. O altă problemă poate fi cea financiară. Pentru că în ciuda a ceea ce pare la îndemână să credem, nu toţi cei care au optat pentru homeschooling au o situaţie materială de invidiat. Cel mai mare minus mi se pare însă cel legat de propriile capacităţi. Dacă nu ai răbdarea, puterea şi creierul format pentru aşa ceva, mie mi se pare imposibil. Uitaţi-vă în jur, când ieşiţi cu cel mic la locul de joacă, câţi părinţi urlă la copii pentru lucruri minore, pentru prostii. Şi imaginaţi-vă cum ar face dacă ar trebui să îi înveţe… orice. Dar pe ei nu îi mai condamnă nimeni, că ei au profesorii pe care să dea vina în cazul în care copilul eşuează pe băncile şcolii.

sursa foto: www.thepioneerwoman.com

The post Despre homeschooling, fără prejudecăţi appeared first on Bianca Moruș.

O fotografie minunată, cu Adela Popescu ţinându-şi în braţe copilul, a stârnit furie şi comentarii care mai de care mai imbecile la adresa naturaleţii femeii. Cum să stea ea la poza nemachiată, necoafată şi îmbrăcată de casă? Cum să fie ea la ea acasă? Păi nu mai are pic de respect pentru fanii disperaţi după feţe impecabile şi photoshop în loc de sală?

Dar chiar ne-am tâmpit într-un asemenea hal încât nu mai vrem să vedem adevărul? Adevărul este că „proaspetele” mame(am mai scris despre acest concept aici) numai de estetica lor nu sunt preocupate în primele luni. Când abia apuci să închizi ochii şi îi şi deschizi în urletele copilului, când un duş pare cel mai mişto lucru cu putinţă, unii pretind măşti şi mascaradă. Sunt atât de scârbiţi de imaginea lor, de viaţa lor încât nu suportă să vadă că idolii lor sunt tot oameni. Probabil că doare să vezi că nu există perfecţiune. Doare când vezi că vedeta la care băleai nu e chiar atât de pusă la punct cum credeai. Sau şi mai tare doare când vezi că unii sunt fericiţi cu ceea ce au, cu cine sunt şi nu trăiesc în lumi imaginare. Nu aceasta este realitatea şi normalitatea.

Ăsta e doar material de hrănit frustraţii.

The post Disperaţi după falsuri, condamnăm naturaleţea appeared first on Bianca Moruș.

Copiii simt oricum tensiunile şi problemele, iar dacă îi mai şi expunem violenţelor, fie ele şi numai verbale, le provocăm drame prea mari pentru sufletele lor sensibile. Părinţii sunt întreg universul lor iar dacă aceştia le arată cât de mult se detestă, universul lor este distrus.

Nu contează ce v-a adus în acest punct. Contează să vă gândiţi înainte de orice la cei pe care i-aţi adus pe lume. Amândoi, căci regulile sunt pentru ambele părţi, altfel nu funcţionează. Poate simţi că partenerul e un idiot sau o idioată. Poate chiar e, dar în cazul ăsta a cui e vina că n-a observat asta în timp util? Poate ţi se pare că se poartă mizerabil. Poate chiar aşa e, dar dacă îi răspunzi cu aceeaşi monedă copilul vostru ce va simţi? Şi cum se va comporta ca adult? Va călca şi el în picioare sau se va lăsa călcat? Un lucru e clar. Va fi mai greu să aibă o relaţie echilibrată, pentru că nu ştie ce e aceea.

Nu zic să nu vă certaţi în faţa copiilor(deşi ar fi ideal), căci asta e mai complicat, dar încercaţi să nu ridicaţi prea mult tonul, să nu folosiţi jigniri şi mai presus de orice, nu îi spuneţi copilului că tatăl sau mama lui este într-un fel sau în altul. Nu proiectaţi asupra lui nemulţumirile, furia voastră. El ştie că are doi părinţi care îl iubesc şi pe care îi iubeşte în egală măsură. Şi aşa trebuie să şi rămână lucrurile.

E vorba şi de respect printre altele. Iar dacă acum ţi se pare mişto ca fiul/fiica ta să îţi ia apărarea şi să îşi deteste tatăl/mama, fii sigur că asta nu va ţine o viaţă. Şi la un moment dat îi va găsi scuze, poate că va ajunge chiar să îl înţeleagă, pentru că şi pe el îl iubeşte. Şi atunci respectul pentru tine va scădea radical, poate nu va mai exista deloc. Pentru că în loc să cultivi dragoste, ai ales războiul. Mai mult, toată nebunia asta nu te va face să te simţi mai bine. Ba chiar te vei simţi mai mizerabil. Pentru că în loc să te cureţi, te alimentezi mai mult şi mai mult. În loc să îţi cauţi liniştea şi fericirea, vei fi mai trist, mai furios, mai dezamăgit. Iar copilul tău va fi la fel, pentru că va fi ceea ce a văzut.

The post Reguli de bun trai între părinţi, despărţiţi sau nu appeared first on Bianca Moruș.

Rep.: Oana, cum de ai ajuns să îţi duci copiii tocmai la grădiniţa asta?

O.D.: Ana este prietena mea de 10 ani. Prietenă de familie. Aveam încredere în ea. Mai mult, mama mea a lucrat la ea în grădiniţă aproape un an de zile, acum vreo 7-8 ani, dar pe atunci nu se întâmpla aşa ceva.

Rep.: Şi cum îţi explici schimbarea asta? Când eraţi doar voi dădea impresia că ar fi o persoană violentă?

O.D.: Nu, nici gând. Nu avea accese de violenţă. Dar era mai tot timpul agitată, avea foarte multă energie.

Rep.: Ce vârstă aveau copiii tăi când i-ai dus la grădiniţă? Şi când ai început să observi schimbările?

O.D.: Pe amândoi i-am dus la un an şi o lună. Prima, fata iar ulterior şi băiatul. În primii doi ani nu au fost probleme. Fetei mele îi era bine, era un copil cuminte şi liniştit. Când avea ea 3 ani, a plecat pentru 3 luni cu părinţii mei, în Spania iar când s-au întors, am reluat programul normal. De atunci a început să îşi schimbe comportamentul. O aducea soţul meu acasă, de când intra pe uşă începea să plângă. Nu scotea un cuvânt dar plângea din orice. Dacă eu ridicam puţin tonul ea punea imediat mâinile deasupra capului şi se ferea. După doar 2 săptămâni de când reluase grădiniţa, copilul meu nu mai vorbea corect, se bâlbâia mereu. Nu reuşeam să înţeleg ce se întâmplă. Am mers la Ana(n.r.: aşa o strigă prietenii pe directoarea Ioana Neagu) şi am stat de vorbă cu ea. I-am spus că fata mea nu mai e cum era, am încercat să aflu dacă la grădiniţă este tot aşa. M-a asigurat că în timpul zilei fiica mea nu are nicio problemă. Nu se bâlbâie, nu e timorată, nimic. Şi eu am crezut-o, că doar era prietena mea.

Fata mea a fost întotdeauna un copil cuminte, foarte cuminte.

Rep.: Şi ce ai făcut mai departe?

O.D.: Între timp s-a înrăutăţit situaţia, vorbea din ce în ce mai greu. Şi acum, deşi am plecat din ţară de un an, când vorbeşte în română se bâlbâie. Dacă vorbeşte în spaniolă nu are probleme, dar în română… Am fost cu ea şi la psiholog.

Băiatul meu, în schimb, de micuţ a fost un năzdrăvan. Pe cât era fata de cuminte, pe atât de energic era el. Exact opusul. Iar când a făcut un an şi o lună l-am dus şi pe el la grădiniţă. El nu ştia să plângă. Până la vârsta aceea el nu a ştiut să plângă. După o lună acolo avea acelaşi comportament cu al fetei. Intra pe uşă şi începea să plângă.

Rep.: Şi nici atunci nu ai suspectat că se întâmplă ceva necurat în grădiniţa aia?

O.D.: Nici acum parcă nu îmi vine să cred. Văd imaginile şi parcă tot nu-mi vine să cred ce văd. E total…

Tatăl meu mi-a spus atunci: „Oana, ceva se întâmplă acolo.” Şi eu o ţineam pe-a mea, că o cunosc pe Ana, e prietena mea, am văzut-o de multe ori cum se poartă cu copiii. Îmi era imposibil să cred aşa ceva.

Dar ea s-a schimbat foarte mult în ultimii 3-4 ani. Foarte mult. Avem tot mai multe probleme, tot mai multe frustrări, că nu avea un iubit, că nu avea copiii ei. Îşi dorea foarte mult copii.

Rep.: Şi crezi că asta a dus-o într-un asemenea punct?

O.D.: Cu siguranţă. Ceva s-a întâmplat cu ea. Dar nimic, nimic nu justifică în vreun fel tot ce a făcut. Ana e prietena mea… A fost prietena mea. Dar un comportament de genul ăsta nu poate fi explicat, nu poate fi justificat, orice ar spune cineva.

Rep.: Dar când mergeai la grădiniţă, mai vorbeai cu alţi părinţi? Nu era niciunul care să îşi ridice semne de întrebare?

O.D.: Nu, niciodată. Bine, ea era prietenă cu cei mai mulţi dintre părinţi. Mergea la ei acasă, în excursii. Cu 80% dintre părinţi ea era prietenă, toată lumea avea încredere în ea.

Rep.: Dar ştiaţi că nu au autorizaţii de funcţionare, că nu sunt în legalitate?

O.D.: Ea întotdeauna spunea că are toate actele la zi, că are foarte multe controale. Era tot timpul preocupată de curăţenie, de mâncarea gătită copiilor.

Rep.: Dar la camerele de supraveghere nu aveaţi acces?

O.D.: Nu, niciodată. Nici în grădiniţă nu prea aveam acces. Lăsam copiii la uşă dimineaţa iar seara la fel, ne ţineau la uşă până îi îmbrăcau.

Rep.: Şi nu vi se părea ciudat?

O.D.: Ba da. De multe ori m-am gândit la asta. Dar ea spunea că astea sunt regulile instituţiei şi că trebuie respectate. Că aşa funcţionează lucrurile bine.

Rep.: Revenind la copiii tăi, când îi întrebai ce se întâmplă cu ei, ce spuneau?

O.D.: Fata nu scotea o vorbă. Nu îmi spunea nimic, chiar nimic. Ori de câte ori o întrebam ce face la grădi, îmi spunea: „Mă joc”, „Mă joc”. Iar băiatul era prea mic, nu vorbea prea bine atunci. Dar şi acum, a trecut un an de când am plecat din România, amândoi au acelaşi comportament, identic. Plâng din orice, se sperie imediat. Sunt agitaţi. Abia în ultima vreme, de când băiatul merge la grădiniţă aici iar fata la şcoală, a început să se simtă o schimbare în comportament. Vorbesc amândoi spaniola foarte bine, au început să comunice cu ceilalţi copii.

Rep.: Ce i-ai spune Anei(n.r.: Ioana Neagu) dacă ai vedea-o acum?

O.D.: Sincer, nu ştiu. Eu o cunosc atât de bine… Nu ştiu ce ar putea să îmi răspundă. Dar e un Dumnezeu sus… iar sufletele copilaşilor ălora… E păcatul ei, dar îţi spun sincer că mă bucur foarte tare că nu sunt acolo. Pentru că nu ştiu cum aş fi reacţionat atunci. Când am văzut imaginile îmi venea să urlu. Am început să plâng şi m-am dus imediat la copiii mei, i-am luat în braţe. Atunci am înţeles cu adevărat de unde ni se trage totul. Fata a văzut şi ea imaginile. Şi-a recunoscut colegii. Când am întrebat-o dacă a păţit şi ea ceva asemănător, a fugit şi s-a ascuns pe balcon. Abia apoi a venit şi mi-a spus că pe ea a certat-o o singură dată, când a rupt din greşeală piciorul unui scaun. Dar acum sunt convinsă că vedea aşa ceva mereu şi de acolo toată teama asta.

Rep.: Ce le-ai spune părinţilor care trec prin aşa ceva, îşi văd copiii cum se schimbă de la o zi la alta?

O.D.: Să îi observe maxim posibil, să caute, să afle. Să nu meargă pe premisa „mie nu mi se poate întâmpla”. În România orice e posibil. Eu nu am vorbit acum ca să îi fac ei rău. Dar am vrut să spun adevărul. Deşi cel mai credibil adevăr îl arată camerele de luat vederi. Ele nu au cum să mintă.

The post Mărturii din grădiniţa terorii, Grădiniţa Flipper appeared first on Bianca Moruș.

Până când a apărut el. Un puştan cu muşchi pe el, de zici că singurul lui scop în viaţă e să tragă de fiare şi să ia steroizi(aşa arată, nu îl bănuiesc de aşa ceva, ca să nu avem discuţii), şi cu limbaj de cartier. Nu tu burtă, nu tu chelie, nimic nu îl recomanda. Şi totuşi, se recomandă el: Marian Godină, poliţist. Apoi l-au recomandat postările lui pe facebook. Aşa l-am descoperit şi eu, cu ceva vreme înainte să se işte scandalul în urma căruia şi-a închis pagina de facebook(despre care dă acum detalii în cartea lui). Recunosc că au fost două lucruri care m-au făcut să îl citesc. Odată, scriitura lui. Doi, interesul personal. Puţini din sistem au îndrăznit să încalce sau să discute ordinele, şi mai puţini să vorbească despre mizeriile care se petrec acolo. Iar cei care au făcut-o, au făcut-o după demisie sau când au ieşit la pensie, nicidecum în timp ce încă erau angajaţi în minister.

Omul are condei. Da, ştiu, pudibonzii îi reproşează limbajul. Dar stau şi mă întreb câţi dintre cei deranjaţi de asta nu vorbesc la fel în viaţa de zi cu zi? Mă rog, cui nu-i place, nu citeşte. Sau aşa ar trebui. Mie îmi place. Ieri, când am citit că îşi dă demisia, mi-au dat lacrimile. Era o speranţă şi s-a dus şi aia pe apa Sâmbetei. A revenit asupra deciziei între timp şi sper ca aşa să rămână.

Vă spuneam mai devreme de interesul personal. Acum 17 ani, pe vremea asta, mă pregăteam pentru admiterea la Academia de Poliţie. Doar asta visam din copilărie. Părinţii mei, amândoi militari, au încercat ani de zile să îmi explice delicat(nu voiau să îşi încarce unicul copil cu probleme prea mari şi prea multe) că nu e o idee prea bună. Eu, încăpăţânată cum eram(fie, încă sunt), nici nu voiam să-i aud, nici să-i ascult. Până când, într-o zi, am avut o revelaţie. „Probele sportive sunt leşinătoare, dar nu imposibile. Examenul e greu, dar eu nu-s cea mai proastă din lume. Deci intru în Academie. Şi apoi ce fac? Că eu nu pot să spun: <<Da, să trăiţi!>> şi să trec mai departe, dacă ştiu că eu am dreptate şi celălalt e un dobitoc.” Aşa că eu am ales varianta ‘a mai simplă: am renunţat şi m-am reorientat. Pe scurt: am fost o laşă.

Marian Godină nu doar că nu a renunţat, dar luptă zi de zi ca să schimbe un sistem în care cine nu ia şpagă, e privit ca un paria şi se face orice pentru îndepărtarea lui. Vorbeşte deschis(dar nu uşor, sunt absolut convinsă) despre pile, telefoane, ordine fără acoperire şi altele din aceeaşi categorie. Nu că noi n-am şti de ele. Nu ne spune nimic nou. Dar le spune unul „de-ai lor”. A spart casta. Probabil că cei cinstiţi, ca el, din acelaşi minister, îl privesc ca pe un erou. Dar atâta vreme cât nu vor lua şi ei atitudine, minuni nu se vor întâmpla. Nu va rezista la nesfârşit mizeriilor, chemărilor la raport, miilor de explicaţii cerute. E, până la urmă, om. Iar oamenii, dacă sunt supuşi unei presiuni constante, până la urmă cedează. Dacă fac însă front comun, pot provoca o revoluţie. Iar Ministerul de Interne chiar are nevoie de o curăţenie generală. Una profundă, nu doar de ochii soacrei.

P.S. Îi puteti comanda cartea „Flash-uri din sens opus” aici. N-o să se îmbogaţească, dar măcar cu o ciungă putem să facem şi noi cinste pentru că ne descreţeşte frunţile şi deschide o uşă acoperită cu mii de lacăte.

susa foto: facebook

The post Nu e Godină erou, cât suntem noi laşi appeared first on Bianca Moruș.

The post Manifest pentru romantism appeared first on Bianca Moruș.