Despre doctori şi fiinţe cu diplomă

Cazul băieţelului din Ploieşti, mort la trei zile după ce a fost consultat la Spitalul de Pediatrie din oraş, de o doamnă doctor plictisită, adormită, dezinteresată sau cum o fi fost ea, m-a pus din nou pe gânduri. Facem copii, îi creştem, în unele cazuri îi şi educăm şi când avem nevoie, îi ducem fix acolo unde sperăm să găsim ajutorul. La oamenii care au făcut ani şi ani de şcoală şi au jurat să încerce să îi salveze pe cei în nevoie. Nu înţeleg cum un medic se poate dezumaniza într-un asemenea hal. Cum poate să ignore suferinţele unui copil. Cum poate pune capul pe pernă ştiind că i-ar fi putut salva viaţa. Ţin minte şi acum când, în urmă cu vreo 27 de ani, mi s-a făcut rău. Foarte rău. Mama şi-a dat seama imediat ce se întâmplă şi, în drum spre spital, mi-a spus că probabil am apendicită şi va trebui să fiu operată. Era normal să mă avertizeze, să mă pregătească. Doar că odată intrată în cabinet, mintea mea de copil era mult mai activă decât corpul iar când medicul a început să mă palpeze, eu am tăcut mâlc. Icneam, în schimb, când mă apăsa în partea stângă. Era omul debusolat. Se vedea clar că nu înţelege ce se întâmplă. A înţeles însă mama şi i-a spus, pe ascuns, că e foarte posibil să reacţionez aşa de frica operaţiei. În acel moment medicul s-a repliat şi mi-a spus senin că trebuie să mă taie, că am apendicită. Eu, indignată, i-am spus că greşeşte, că pe mine mă doare în partea stângă.
– Normal că te doare în stânga. Acolo e apendicul.
– Nu e adevărat. E în dreapta. Ştiu eu. Mi-a zis mama.
– Cred că nu ai înţeles tu bine. Apendicul e în stânga.
Şi în timp ce negocia cu mine locul unde e apendicul, m-a apăsat prin surprindere în partea dreaptă, moment în care eu am ţipat de m-a auzit tot cartierul. În câteva ore eram pe masa de operaţie. Nu mai spun cu cât drag venea să mă consulte după intervenţie şi cât de frumos îmi vorbea. Acesta este, din punctul meu de vedere, un MEDIC. Care nu doar că ştie să îşi facă treaba, dar ştie şi să le câştige încrederea pacienţilor săi.
La polul opus, acum câteva zile am vrut să o duc pe fiică-mea, care ţinea pe picioare de vreo 3 săptămâni o tuse infectă, la medicul ei de familie. Acum însă era foarte rău. Din ce în ce mai rău, în ciuda tratamentelor administrate, de alţi medici, evident. În mod normal merg la un alt pediatru sau la spital, tocmai pentru că doamna este greu accesibilă. Şi deranjată. Dar am zis să mai încerc o dată. Şi sun la cabinet, în timpul programului.
– Bună ziua. Vreau să vin cu Diana la dumneavoastră. Tuşeşte de trei săptămâni şi acum se simte foarte rău.
– Sigur. Veniţi peste 3 zile, la ora 14.
– Doamnă, cred că nu aţi auzit bine. Se simte rău. Foarte rău. Are 2 ani şi 7 luni. Cum să aştept?
– Păi dacă nu avem loc. E plin azi.
– E o urgenţă.
– Tot e plin. Puteţi veni mâine dimineaţă, dacă vreţi neapărat.
Este evident că voi schimba medicul de familie. Din nou. Şi voi face asta până voi găsi unul care să corespundă „pretenţiilor mele”. Adică să răspundă la telefon sau la mesaj când am nevoie de un sfat(nu sunt absurdă, nu sun la ore imposibile sau în zile imposibile), să nu mă programeze peste 3 zile când am o urgenţă sau să nu îi prescrie copilul răcit antibiotic doar pentru că e vineri şi se teme să nu îl deranjez peste week-end.
Doar că mutările noastre nu sunt de ajuns. Până când medicii incompetenţi, şpăgari sau dezinteresaţi nu vor fi cu adevărat traşi la răspundere, copiii noştri şi noi vom continua să fim în pericol.