Apologia bătăii

„O palmă n-a omorât pe nimeni!”
„Bătaia e ruptă din rai.”
„Unde dă mama creşte.”
„Bătaia la copii e ca buruiana de leac.”
„Mama unde loveşte, carnea creşte.”
„Eu te-am făcut, eu te omor.”

Le recunoaşteţi? Le-aţi auzit? Mai rău: le-aţi resimţit?

În timp ce tot mai mulţi oameni îşi deschid inimile şi povestesc despre cât de rău le-au făcut bătăile primite în copilărie, parcă şi mai mulţi încearcă cu îndârjire să dovedească cum că lipsa bătăii din aşa-numita educaţie e doar o modă, nicidecum o soluţie. Evident, ei sunt primii care se dau exemplu. Ce dacă au încasat câteva scatoalce? Au ajuns oameni serioşi. Ce dacă şi-au văzut mama călcată în picioare de tată? A doua zi se ducea femeia la muncă, deci nu era nimic grav. Ce dacă urletele stăteau în loc de explicaţii? Aşa îi intra mai bine în cap unde a greşit. Prin urmare, ce dacă îi mai dă şi el două palme la fund copilului? E un răsfăţat şi un indolent şi nu pricepe altfel. Ce dacă are doar trei ani? Nu mai e copil mic, să nu priceapă ce îi spui. Aşa se comportă şi cu copilul ajuns la vârsta adolescenţei. Nu se mai înţelege deloc cu el. A luat-o razna, aşa că bătaia este unica soluţie.

Ce refuză să înţeleagă aceşti oameni(poate pe unii chiar nu îi duce capul, poate alţii nu vor să recunoască pentru că ar trebui să lupte cu prea multe sentimente, poate că pentru unii e mai simplu aşa) este că ce fac ei se numeşte dresaj. Iar dresajul este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, obiectul dresajului poate deveni extrem de docil, dar nu pentru că a înţeles că a greşit(în cele mai multe cazuri nici nu a greşit) ci pentru că este atât de terorizat, atât de disperat să nu fie lovit din nou, şi din nou, şi din nou, încât ar face orice, s-ar tranforma în stană de piatră, numai să nu mai devină ţinta animalului care se consideră stăpân. Şi va sta toată viaţa cu capul în jos, nu va şti că are dreptul să îşi spună părerea, să îşi ceară drepturile sau să fie propriul său stăpân. Reversul medaliei este când obiectul dresajului va face exact ceea ce a fost învăţat. Adică va aplica la rândul său lecţia violenţei. Poate chiar faţă de cel care a predat-o. Sau poate se teme încă de el şi atunci se răzbună pe cei pe care îi întâlneşte. Poate cu cel cu care trăieşte. Poate cu copilul lui. Într-o variantă ceva mai blândă, poate a înţeles că violenţa fizică nu ajută la nimic. Şi nu recurge la ea. Dar instinctul îl are. Şi luptă cu el zi de zi. Şi poate explodează verbal. Apoi regretă şi nu ştie cum să facă să nu mai ajungă acolo. Oricum ar fi, bătaia lasă urme. Vânătăile trec. Durerea din suflet, niciodată.

Şi cu toate poveştile de care vorbeam mai devreme şi multe altele, nu reuşesc să pricep de ce atâţia oameni sar acum să apere bătaia şi pe adepţii ei. Dacă tu, adult, nu ai accepta în ruptul capului să primeşti o palmă, cum poate să ţi se pară acceptabil să i-o dai copilului tău? Dacă tu, adult, iei foc când te jigneşte cineva sau te înjură, cum poate să ţi se pară acceptabil să te comporţi aşa cu copilul tău?

Nu doar că legile noastre mi se par mult prea slabe şi în acest domeniu, dar mi se pare că am ajuns la stadiul în care bătaia este atât de firească în vieţile noastre încât nu avem nicio problemă să o promovăm în gura mare. Cum trebuie să fii tu, ca om, să spui că o palmă nu face atât de mult rău? Îmi pare similar cu cei care, în cazul unui viol, spun că poate şi victima a greşit cu ceva. Atât de bolnavă este societatea noastră? Atât de mutilaţi sufleteşte suntem încât actele de violenţă, de orice fel, ni se par mai uşor de acceptat decât să acceptăm că noi nu suntem animale? Avem creier şi trebuie să îl folosim. Avem copii şi vrem să crească într-o lume mai bună. Putem sau nu să le oferim şansa asta?