Când alții vor să îți trăiască viața

    0

    Nu împlinisem de multă vreme 20 de ani, când urechile au început să îmi fie agresate cu celebra întrebare: „Tu când te măriţi?” La început credeam că n-au oamenii miştouri mai bune în program. Apoi am presupus că e la fel ca în cazul oamenilor care vorbesc despre vreme. Nu ştii ce să scoţi pe gură, întrebi de măritiş.

    Apoi am început să mă enervez. Părea că măritişul meu era problemă naţională, că verigheta pe degetul meu ar fi rezolvat problemele sărăciei, educaţiei, sănătăţii deopotrivă. N-ar mai fi ieşit hoţii pe stradă dacă mă măritam eu. Iar când spuneam că nu intenţionez să mă căsătoresc, nu m-am visat vreodată în rochie de mireasă sau că nu cred că un act îmi asigură viitorul unei relaţii sănătoase, primeam în cel mai bun caz o privire miloasă, care spunea: „Săraca fată! N-o cere nimeni.” Mama s-a văzut nevoită să se consoleze repede cu ideea, dar s-a reorientat la fel de repede.
    – „Dar copil când faci?”
    – „Ţi-am luat câine. Mai vorbim când n-o mai fi.”
    Şi-au trecut anii, întrebările despre măritiş au început să se rărească tot mai mult odată ce am trecut de pragul de 30. Nu ştiu dacă era pentru că înţelesese lumea cu adevărat ideea că nu mă pasionează căsătoria sau pentru că eram deja considerată expirată. Înclin totuşi spre a doua variantă. Aveam 32 de ani când am dat vestea. Eram însărcinată. Bucurie mare. Aproape intram în randul lumii. Şi a reînceput nebunia.
    – Păi şi când vă căsătoriţi?
    – Păi nu ne căsătorim.
    – Nu se poate aşa ceva. Acum o să aveţi un copil.
    – Aşa! Şi? Nu mă primesc la maternitate dacă nu-s măritată?
    Am auzit de toate: că nu simte copilul că are o familie dacă nu poartă părinţii acelaşi nume, că trebuie să îi dăm exemplu despre cum funcţionează societatea, că aşa spune legea, că păcătuiesc în faţa lui Dumnezeu(de parcă nu o făceam deja). Nu am auzit însă pe nimeni să îmi vorbească despre iubire, înţelegere, respect, lucrurile alea pe care consider că ar trebui să i le oferi plodului înaintea banilor, şcolilor mai mult sau mai puţin înalte şi a şutului în fund după majorat. Nu, actele păreau pentru cei mai mulţi primordiale în buna dezvoltare a copilului meu. Am depăşit şi momentul ăsta. Ultimele întrebări referitoare la căsătorie le-am primit la botez. Când au văzut că nici măcar atunci nu am facut pasul ăsta, ai fi zis că s-au potolit. Dar nu, au găsit altceva.
    – Când îl faci pe-al doilea?
    Serios? Nici nu mă recuperasem pe de-a-ntregul şi lumea voia deja să mă vadă iar cu burta la gură. Se pare ca dacă nu ai verighetă sau nu te legeni ca o raţă odată la 2-3 ani, nu eşti un exemplu bun pentru societate. Noroc că nu traieşte societatea cu mine în casă.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here