Când laşi copilul pe mâna tatălui

Ştiu, e greu să te dezlipeşti de mâna aia de om pentru  care tu reprezinţi lumea întreagă. Cum să pleci din casă fără el, când nimeni nu îl cunoaşte mai bine ca tine? Tu ştii când plânge, de ce plânge, ce are nevoie şi cum se linişteşte. Dar uneori e nevoie să faci şi asta. Sunt o mie de motive: că trebuie să ajungi la medic, că trebuie să mergi la cumpărături sau pur şi simplu, că ai nevoie de câteva ore numai şi numai pentru tine, vine şi acel moment în care îţi anunţi bărbatul că va rămâne singur să aibă grijă de odorul vostru, preţ de vreo 2-3 ore.

Nu pleci uşor, te macină o mie de gânduri, te temi şi pentru un strănut darămite pentru atâta amar de vreme departe de cel mic. Dar ştii că trebuie să se întâmple. Laşi instrucţiuni clare pentru mâncare, somn(dacă e cazul), eventuale tratamente sau pur şi simplu, pentru comportament. Dacă nu ştiaţi cum arată un control freak, uitaţi-vă la orice mamă în primii ei ani alături de copil şi veţi avea imaginea exactă.

Şi pleci. Şi te gândeşti de 75.437 de ori că poate era bine să mai amâni, poate era mai bine să îl iei cu tine, poate cade, poate plânge în continuu, poate nu mănâncă, poate se sufocă. E o listă infinită de temeri. Din când în când reuşeşti să te gândeşti şi la altceva. Şi realizezi că totuşi nu e chiar atât de rău să mergi singură pe stradă. Sau să bei o cafea liniştită. Şi sună telefonul. Şi tu înţepeneşti de spaimă când vezi că e tatăl copilului. În secunda aceea, până apuci să răspunzi, te trec toate gândurile negre. Dar el vrea doar să ştie  cât de caldă trebuie să fie mâncarea. Şi unde sunt scutecele. Şi unde ai pus body-urile de casă, că nu înţelege de ce trebuie să existe haine de casă şi haine de stradă şi de ce trebuie ele puse separat. Apoi mai sună de vreo 2-3 ori, pentru că nu găseşte jucăria preferată a copilului, nu ştie cu care dintre cele 5 creme trebuie să îl dea sau ca să te asigure că este totul în regulă.

Şi te întorci acasă şi te simţi ca şi cum ai fi lipsit un an. Abia aştepţi să îţi ţii din nou copilul în braţe, să ştii că e totul bine. Doar că primul lucru pe care îl vezi când intri în casă nu este piticul, ci dezastrul. Zici că prin casa ta au trecut, pe rând sau în acelaşi timp, un taifun, un tren, două camioane şi un avion care a ratat aterizarea. Calci cu grijă, pentru că nu ştii ce te pândeşte de sub mormanul de jucării, haine, oale şi cărţi. Îţi iei copilul în braţe, îl pipăi, pare întreg. Ba e chiar vesel. Şi nu doar că se bucură pentru că e din nou alături de tine, dar este evident că s-a distrat şi până atunci. Tatăl arată de parcă ar fi nimerit şi el sub un camion. Îţi explică cum lucrurile nu sunt aşezate acolo unde crede el că ar trebui să fie, că a căutat după orice obiect de a luat-o razna, dar că totul a fost ok. S-au jucat şi s-au amuzat copios.

Şi tu, în timp ce începi să aduni după taifun, te gândeşti ce-o fi atât de complicat să păstrezi o oarecare ordine în casă. Şi bombăni în bărbie. Şi te enervezi când îţi imaginezi cât o să îţi ia să pui totul la loc, cu copilul printre picioare, desigur, că acum nu se mai dezlipeşte de tine. Şi totuşi eşti mai multe fericită decât enervată, pentru că ştii că totuşi se poate. Se poate să pleci de acasă şi copilului tău să îi fie bine. Şi ţie, chiar dacă îţi ia o jumătate de zi să pui lucrurile din nou la locul lor.

sursa foto: http://www.danielleguentherphotography.com/