Câteva idei despre viaţă şi oameni, înainte şi după copil

Pe principiul „Ce-am fost şi ce-am ajuns”, de la o vreme încoace am început să mă gândesc la cum eram înainte să nasc şi la cum sunt acum, la aproape 4 ani de când învăţ să fiu părinte. Încă nu m-am decis dacă să râd sau să plâng, aşa că vă las pe voi să trageţi o concluzie.

1.       Înainte să îl am pe al meu copil, aveam impresia că cei mai mulţi părinţi erau nişte incapabili. Nu erau în stare să îşi controleze plozii, care se dădeau în spectacol oricând, oriunde, ţipau ca din gură de şarpe şi/sau se tăvăleau pe jos, de preferabil în mijlocul unui magazin sau al străzii.

Apoi am descoperit că şi eu tot în categoria „incapabili” mă încadram. Într-o vreme singurele mele idei erau: „Nu. Nu. Nu. Iar o apucă crizele. Care e cea mai scurtă cale de ieşire de aici?”

2.      Înainte îmi dădeam ochii peste cap şi nu ştiam cum să mă sustrag mai repede când începeau discuţiile despre alăptat, scutece sau gângureli.

După ce am născut, acestea erau şi principalele mele subiecte de discuţie. Abia atunci am înţeles de ce. În primul rând pentru că, cel puţin în primele luni, nu mai faci nimic altceva decât să ai grijă de pitic. În al doilea rând pentru că oricum tot universul tău a fost dat peste cap şi nu îţi pasă prea mult de alte lucruri.

3.      Înainte mă uitam dispreţuitor la toate mamele care se plângeau de oboseală. Gândeam, probabil la fel ca şi bărbaţii, că femeile astea nu fac decât să stea acasă şi din când în când să schimbe copilul sau să îi dea nişte lapte.

Apoi am aflat cum e să plângi de oboseală, cum e să nu mai poţi nici să plângi de oboseală, cum ai impresia în fiecare zi că o să ajungi ori la spital ori la nebuni, cum nu crezi că vei mai apuca ziua de mâine sau o zi în care să nu simţi că şi să te târăşti îţi este imposibil.

4.      Mă iritau teribil părinţii care le răspundeau în doi peri copiilor, în loc să le explice cum stau lucrurile. Sigur ştiţi şi voi celebrele replici: „Pentru că aşa spun eu”, „Pentru că aşa trebuie”, „D-aia”.

Şi acum mă enervează genul ăsta de replici, dar mă văd nevoită să recunosc că după al 76.534-lea „De ce?” ajungi şi tu să trânteşti un „D-aia” asezonat cu ceva spume pe la colţurile gurii.

5.      Înainte nu pricepeam şi pace de ce, ori de câte ori voiam să pun la cale o ieşire sau un concediu, prietenii cu copii acasă analizau oferta la sânge şi de multe ori ajungeau să o refuze, din 1001 de motive, toate imbecile dacă mă întreba cineva şi pe mine.

N-aş vrea să fac acum calculul evenimentelor ratate în ultimii 4 ani, că e riscant în perioada asta de primăvară: vin asteniile, depresiile. Şi nici măcar asta nu e adevărata problemă, ci faptul că ajunge oricum să nu îţi pese de ele. Părinţii mai experimentaţi decât mine spun că asta începe să se regleze în cel mult doi ani de acum încolo.

Sigur, lista este mult mai lungă şi deschisă discuţiilor. Câteva lucruri au rămas totuşi neschimbate: în continuare mă enervează groaznic culoarea roz, diminutivele şi părinţii care cred că ai lor copii sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai talentaţi. Habar n-aveţi despre ce vorbiţi! A mea este cea mai cea dintre toţi cei mai cei. 😊

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.