Cele 10 NU-uri de bază ale copiilor

Copiii sunt experţi în a refuza. Au un milion de feluri de a se pune împotriva curentului, de obicei curentul fiind dorinţa noastră. Ştiu că ne cam scoate din sărite toată chestia asta, dar dacă stăm bine să ne gândim, nu e rău deloc ce fac ei. Cu cât învaţă mai bine să se opună şi să se impună, cu atât vor avea mai multe şanse de câştig în viitor, când vor avea mai multe lupte de dus, cu mize mai mari şi cu combatanţi mai puţin prietenoşi. Nu spun că trebuie să îi lăsăm să se transforme în nişte catâri, ci în nişte oameni cu puterea de a spune „Nu”.

Iată cele 10 Nu-uri de bază ale copiilor şi metodele de (non)combat

• Nu vreau să mănânc.

Da, ştiu că poate fi exasperantă chestia asta. Dar gândiţi-vă de câte ori aţi mâncat voi fără să vă fie foame şi de ce. Aduceţi-vă aminte de mesele în familie, când eraţi îndemnaţi, rugaţi, şantajaţi sentimental să mai mâncaţi puţin, că doar n-a stat doamna/domnul atâtea ore în bucătărie ca să nu mâncaţi voi. Dacă nu e vorba de o problemă reală, psihică, niciun om nu va răbda până să moară de foame. Mai repede murim noi de nervi.

• Nu vreau să mănânc asta.

Cred că este cel mai justificat „Nu” al lor. Spuneţi voi sincer de câte ori aţi mâncat un aliment care vă este total respingător, doar pentru că ştiţi sau vi se spune că e sănătos.

• Nu vreau să dorm.

Eu nu ştiu să spun cât de des adormeam cu capul pe masă, pentru că voiam să mai stau cu cei mari. Dar era foarte des. Şi mă trezeam apoi în braţele lui taică-miu, care mă ducea în pat şi mai protestam un pic, cu eu vreau să mai stau cu ei. Şi mă mai mir de ce fiică-mii, când îi vobeşti de somn, parcă o înjuri de mamă!

• Nu vreau la grădiniţă.

Îmi aduc aminte că făceam nişte scene monumentale în primii ani. Cel mai probabil era ceva ce nu-mi convenea acolo, pentru că după ce am schimbat grădiniţa, am cerut singură să rămân la program săptămânal. Era ucigător să mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 şi apoi să mă uit la ceilalţi copii cum dormeau. Aşa că nu e rău să verifici de ce refuză copilul să meargă la grădiniţă. Cu fie-mea e mai simplu. În fiecare dimineaţă se alintă şi îmi spune că ea vrea să stea acasă, cu mine. Apoi, pe drum, urlă la mine să o iau pe drumul rapid, că întârzie la grădiniţă.

• Nu vreau să merg în cutare loc(la bunici/la o petrecere/într-o vizită.

Ştiu că e foarte enervant să îţi faci planuri şi să înceapă plodul să facă scandal, că el nu dă doi bani pe planurile tale. Dar eu am decis ca atunci când nu e musai, mai ales că nu se întâmplă foarte des, să o mai şi ascult şi să îi fac pe plac. O explicaţie există întotdeauna în refuzurile de acest gen. Ultima oară fiică-mea nu a vrut nici chip să iasă din casă un week-end întreg. Şi a fost şi foarte explicită: „Vreau să stau doar cu tine, mami.” Şi a stat lipită ca marca de scrisoare. Şi cred că am făcut şi i-am făcut foarte bine că am plecat urechea la nevoile ei.

• Nu vreau să fac baie.

Oricât de tare le-ar plăcea să se bălăcească, există zile când îşi găsesc orice altceva mai bun de făcut decât să intre în cadă. Şi dacă zilele astea nu vin una după alta iar ei nu s-au tăvălit prin mocirlă, cred că nu leşinăm dacă nu îi săpunim într-o seară. Bonus: în loc de urletele la îmbăiat primim câteva minute de linişte.

• Nu vreau să-mi strâng jucăriile.

Da, este una din replicile lor preferate. Urmată, în cazul meu, de: „Strânge-le tu!”. Uneori, când epuizarea mea e mai mare decât ambiţia, le las să troneze prin toată casa. În restul cazurilor încercăm să ajungem la o învoială şi să le adunăm amândouă.

• Nu vreau să stau în scaunul de maşină.

Acesta este un capitol interzis categoric oricărei forme de negociere. Niciodată, sub nicio formă, nu plecăm la drum până nu e aşezată în scaun şi cu centura pusă.

• Nu vreau să plecăm din parc.

Da, acasă ne aşteaptă un munte de vase de spălat, curăţenie de făcut, mâncare de gătit. Dar nici nouă nu ne place când cineva ne întrerupe din distracţiile noastre. Aşa că nu cred că e capăt de ţară dacă mai stăm 15 minute după ce am hotărât noi că trebuie să mergem acasă.

• Nu vreau să-mi fac temele.

Eu n-am ajuns încă la acest capitol. Dar sper să am destulă stăpânire de sine ca atunci când voi ajunge în acel stadiu, să o las să îşi ia 2-ul de rigoare şi să sper că îşi învaţă lecţia. Sau dacă nu o învaţă, până la urmă nu putem fi cu toţii doctor academicieni, nu?