Confesiunile unei femei trecută de 60 de ani

Pe noi ne-a ţinut împreună un acoperiş. Şi e greşit, doamnă, e foarte greşit. M-am pus mereu pe ultimul loc şi am ajuns să dispar din ochii lui.

0

O dată la câteva zile mă întâlnesc pe stradă cu o doamnă din cartier, o femeie tare bună şi muncitoare. Îşi creşte nepotul cu puţin mai mare ca fiică-mea, îl duce la şcoală, la meditaţii, la medici, ea îi spală, ea îi calcă, ea îi face de mâncare, ea îi face educaţia. E mereu preocupată de ce şi cum să facă încât să-l ducă pe el pe un drum cât mai bun. Tot ea face şi tot ce e de făcut în casă, de la curăţenie şi mâncare la schimbat calorifere, zugrăvit şi pus gresie. Nu e singură, teoretic. Are soţ şi o fiică. Practic, este mai singură poate decât alţii care chiar trăiesc singuri.

Eu nu-s prea sociabilă de felul meu şi nici nu-mi place în mod deosebit să stau de vorbă cu oamenii cu care nu am prea multe de împărţit. Am înţeles însă câtă nevoie are doamna aceasta de cineva care să o asculte, poate să-i dea un sfat, să-i spună o vorbă bună. Aşa că ori de câte ori pot, o las să se descarce. Am să las mai jos povestea ei, adunată din ultimele discuţii, redată cât se poate de fidel. Am impresia că este o lecţie pentru multe dintre doamne, mai tinere sau mai puţin tinere.

  • Doamnă, eu am ajuns colegă de apartament cu bărbatul meu. Şi nu de azi, de ieri. Suntem luaţi de 30 de ani şi cât am mai fost împreună înainte, dar nici nu-mi mai aduc aminte de când nu m-a mai văzut ca femeie.

El e mereu obosit. Vine acasă, se culcă. Nu ridică niciun pai. Vedeţi şi dumneavoastră că nu avem prea mulţi bani, ne străduim să facem orice. De 30 de ani, de când stăm aici, eu am zugrăvit singură apartamentul ăsta. Eu zugrăvesc, eu schimb caloriferele, eu am pus gresie, eu am pus faianţă. Tot eu am cărat-o mereu pe scări. Uite, şi acum mă doare iar coloana, că am mai luat să pun nişte gresie în baie.

Vă spun, pe noi ne-a ţinut împreună un acoperiş. Şi e greşit, doamnă, e foarte greşit. M-am pus mereu pe ultimul loc şi am ajuns să dispar din ochii lui. Femeia trebuie să-şi mai vadă şi de viaţa ei: să meargă la un coafor, să iasă cu prietenele, să aibă grijă de ea şi de nevoile ei. Că altfel ajunge ca mine. Îmi vine uneori să-mi iau câmpii, că nu mai pot.

De când a născut, fiică-mea mi l-a pus pe ăsta mic în braţe şi nu i-a mai păsat. Vine seara acasă, stă juma de oră cu el şi asta-i tot. Eu i-am spus: asta nu înseamnă să fii mamă. Păi, numai eu ştiu cât am tras cu el. Se îmbolnăveşte mereu, e mofturos la mâncare, are nevoie de ajutor ca să facă faţă la şcoală. El e tare cuminte şi liniştit şi învăţătoarea nu-l bagă deloc în seamă. Îşi aduce aminte de el doar dacă vede în caiet că a făcut vreo greşeală. Şi atunci mă întreabă pe mine ce am de gând să fac, că el nu ţine pasul. Ce să fac? I-am chemat o altă învăţătoare acasă, să-l aducă la acelaşi nivel cu ceilalţi. Merg cu el peste tot, fac teme cu el, îl învăţ cum ştiu şi pot mai bine, dar uneori chiar simt că nu mai pot.

Mă mai plâng la maică-sa, la soţul meu, îi mai ameninţ. Eu vorbesc, eu aud. Ei vin acasă şi se duc să se culce, că sunt mereu obosiţi. Pe mine nu mă mai întreabă nimeni dacă n-am obosit.

Vă spun drept, doamnă! Eu am greşit. Eu am fost vinovată că am ajuns în situaţia asta. Trebuia să îmi văd şi de viaţa mea de femeie. L-am lăsat pe soţul meu să nu-i mai pese de mine, apoi am rămas în casă deşi ştiam că nu o să mai fie niciodată nimic între noi. Păi, asta e viaţă, doamnă? Nu e, vă spun eu. Trebuia să plec eu demult. O relaţie nu se ţine aşa. Oamenii trebuie să stea împreună pentru că se respectă, pentru că se iubesc, le place să stea împreună şi să facă lucruri împreună, să iasă în oraş, nu pentru că au acelaşi acoperiş. Pentru mine e prea târziu. Mereu spun că nu mă mai interesează, că le las pe toate şi îmi văd şi eu de viaţa mea. Să mă văd şi eu cu prietenele, să mă duc să îmi fac şi eu dinţii, să ies şi eu în oraş de revelion.

  • Şi ce vă opreşte, doamnă, să faceţi toate astea?
  • E prea târziu pentru mine. Mult prea târziu. Nu m-am deşteptat şi eu mai devreme. Ştiţi că soră-mea stă tot aici, în Bucureşti, şi eu n-am mai văzut-o de 2 ani? Că n-am niciodată timp, mereu am altele, mai importante, de făcut.
  • Haideţi, doamnă, că sunt sigură că prietenele vă primesc la cafea şi acum, dacă le daţi un telefon.
  • Sigur mă primesc, că doar sunt prietenele mele.
  • Şi, atunci, ce vă opreşte?
  • Ai dreptate. Nu mă opreşte nimic. Termin eu de pus gresia asta pe care am luat-o acum şi mă apuc şi de mine. Am şi eu dreptul la un pic de fericire.

De ce am ales să scriu toate acestea aici? Pentru că mă uit în jur şi îmi dau seama cât de mulţi oameni trăiesc la fel, cât de mulţi oameni sunt nefericiţi doar pentru că s-au înhămat la prea multe şi nu au mai avut timp să le arate celorlalţi motivele pentru care merită apreciaţi.

Eu cred că nu e niciodată prea târziu să îţi iei dreptul la fericire. Poate nu azi, poate nu mâine, dar cândva tot trebuie să te scuturi şi să faci lucrurile şi viaţa să fie şi pentru tine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here