Copilul, cel mai de preţ dar sau cea mai mare povară

Până să ai propriul copil, nu înţelegi nimic. Nici de ce urlă părinţii tăi la tine când te prind că citeşti pe pervaz, la etajul 6. Nici de ce te aşteaptă toată noaptea să te întorci de la petrecere. Nici de ce te toacă non stop cu „nu face aia” sau „ai grijă cu ailaltă”. Nici nu pricepi de ce insistă să te pupe şi să îţi spună cât de mult te iubesc, în mijlocul străzii, sub ochii prietenilor. Ţi se par penibili şi înapoiaţi.

Dar roata se întoarce odată cu naşterea primului tău copil. Când îl ţii pentru prima dată în braţe eşti copleşit de emoţii şi de iubire. Apoi începe panica. Cum îl ţii, cum îl speli, de ce vomită, de ce plânge, de ce nu doarme, de ce doarme prea mult. Şi ăsta e doar începutul. Acum o banală căzătură te poate speria atât de tare încât să mergi cu el la spital. Un pic de febră este o tragedie iar când se îneacă cu lapte sau mâncare tu nu mai reuşeşti să respiri încă 5 minute după ce el şi-a revenit. Nici nu bănuiai că poţi avea atâtea temeri, când tu înainte săreai cu paraşuta sau mergeai copilot la raliu. Acum vezi potenţiale pericole peste tot şi eşti în alertă mai ceva ca pompierii de serviciu. Iar odată cu creşterea copilului scapi de unele, dai de altele. Ştiţi vorba aceea cu „Copil mic, probleme mici. Copil mare, probleme mari”. Aşa este. La 3 ani ai lui ţi se pare că bebeluşeala, oricât de dificilă ar fi fost, era floare la ureche. Acum este un pitic semiindependent care vrea să descopere mai multe decât ţi-ai dori. Vrea să sară de la 2 metri înălţime. Sau să îşi taie singur carnea din farfurie… cu satârul. Sau să înveţe să zboare precum păsările. Odată cu şcoala vin alte griji şi probleme. Îşi vrea independenţa. Se consideră matur şi se poartă în consecinţă. Despre adolescenţă nu cred că are rost să vă mai povestesc. Le-am scos cu toţii peri albi părintilor noştri deci ştim exact la ce să ne aşteptăm.

Ce e de făcut? Încercaţi să vă păstraţi minţile la voi în ciuda miilor de temeri pe care le aveţi când vine vorba de copilul vostru. Şi să îi daţi şi libertatea de care are nevoie. Lăsaţi-l să descopere în ciuda fricilor voastre. Asta este de fapt iubirea. Să protejezi dar şi să laşi un om(uleţ) să fie liber şi fericit şi să te asiguri pe cât posibil că asta nu îi afectează integritatea fizică şi psihică. Să nu îi transmiţi temerile tale încercând să îl aperi. Să îi spui că îl iubeşti oricât de tare te-ar supăra şi să ştie că îl vei iubi necondiţionat. Chiar şi când va spune că nu vă vrea şi i se va părea patetic să vă strângeţi în braţe sau să vă pupaţi.

Nu, nu e o povară să ai copil. E doar foarte greu să faci faţă tuturor fricilor pe care le capeţi. Şi e şi mai greu să nu i le transmiţi lui. Oricum va căpăta el altele. E la fel de dificil să îl laşi să greşească. Dar dacă nu greşeşte nu învaţă. Şi nici tu. Aşa că poate cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut este să admitem că nu putem controla ceea ce ni/li se întâmplă şi să ne bucurăm de iubirea imensă şi necondiţionată pe care nu o poţi simţi până când nu devii părinte.