Cu copilul la coafor

Când s-a născut, fie-mea avea mai mult păr decât toți ceilalți bebeluși de-un leat la un loc. Lumea nu spune nici că-i frumoasă, nici că-i urâtă. Prima constatare era:

• Vai, cât păr are!

Și asta mi-au tot auzit urechile în ultimii ani, bonus:

• Dar de ce n-o tunzi? Copiii trebuie tunși zero, ca să le crească părul bogat.

I-am ignorat pe toți cu grație. Sau fără grație, după caz și interlocutor. La 6 luni îi prindeam bretonul cu clamă. La un an avea coadă. Acum, la doi ani și jumătate avea părul mai lung ca al meu. Mult mai lung.

Nu sunt genul de femeie care crede că fetele trebuie să aibă părul până la brâu, așa că de ceva vreme tot cochetam cu ideea de tuns. E mai practic, mai comod. Dar parcă îmi era și un pic milă de atâta păr. Plus că auzisem o grămadă de povești cu copii duși la tuns, care urlau din toți rărunchii și parcă erau torturați. Mi-a luat câteva săptămâni să mă conving eu. Apoi alte câteva săptămâni să o conving pe ea. Acum voia, acum se răzgândea. I-am spus că mergem să ne tundem împreună. A acceptat. După care mi-a comunicat că dacă am chef de tuns, să mă tund eu. I-am explicat cum vreau să o tund, cum o să arate locul unde mergem și ieri, după ce am luat-o de la grădiniță, am mai încercat o dată marea cu degetul. Nu doar că nu a plâns, dar a fost atât de încântată de rezultat încât le spunea ulterior celor pe care îi întâlnea, fie că voiau să știe, fie că nu, că ea a fost să se tundă.

Până la urmă, faptul că are copilul părul lung sau scurt nu e important. Ceea ce contează este că totul s-a făcut cu voința tuturor părților implicate. Dacă îi explici unui copil cum, unde și de ce, ai mult mai multe șanse de reușită decât cu celebra replică:

• Pentru că așa spun eu!