Cu copilul la supermarket

Ca în fiecare săptămână, ştii că trebuie să mergi la cumpărături. Nu de haine şi pantofi, aşa cum visezi, ci mâncare şi altele din domeniu. Ca de fiecare dată, speri că vei avea noroc şi copilul va fi aşa cum nu e el niciodată: inert, nepăsător şi tăcut, foarte tăcut. Ca de obicei, nimic din toate astea nu iese cum ai visat.
Pleci cu lista scrisă, căci doar aşa poţi să crezi că ai o şansă să iei tot ce ai nevoie. În realitate, oricum ai uitat multe lucruri deja şi oricum vei renunţa la altele din motive foarte clare, cum ar fi că vrei să ieşi cât mai repede din magazin.
Ajungi la supermarket. I-ai făcut instructajul copilului din maşină: Nu ţipi. Nu atingi. Nu ceri. El, ca întotdeauna, spune că a înţeles şi că va face întocmai. Tu te minţi din nou şi îţi spui că totul va fi bine. Îl pui în coş şi îi explici, din nou, că nu se va da jos de acolo până nu termini de pus pungile în portbagaj. Tragi aer adânc în piept şi intri.
– Mama, vreau jos. Cumpăr eu.
– Dar n-am vorbit noi adineaori? N-am stabilit că rămâi în coş?
– Hai, mama! Te ajut!
Cedezi, că oricum n-ai de ales. Şi începe goana după copil.
– Uite, vreau şi asta. Şi asta. Şi asta.
Şi iar explicaţii, şi iar rugăminţi, şi iar ameninţări. Tu apuci o sticlă cu lapte, copilul a luat deja vreo 3 produse de care, cu siguranţă, nu ai nevoie. Tu iei 3 mere, copilul a adunat deja hârtie igienică cu Hello Kitty, şerveţele cu Hello Kitty şi paie, da-da, desigur, cu Hello Kitty. A pus în coş şi vreo 5 calupuri de mozzarella, că doar asta mănâncă dimineaţa, la prânz şi seara. Şi mai pune şi nişte roşii cherry, din cele mai scumpe, că doar alea îi plac. Ai congelatorul plin, dar copilul vrea carne. De pui, de curcan, de vită, de porc. Doamne, bine că nu i-am spus că se mănâncă şi iepurii şi fazanii, că mă punea pe mine direct la fezandat. Timid, îi spui că ai vrea să mergi spre casă. Şi tot timid, apuci nişte sticle cu Cola, că trebuie să te tratezi şi tu cumva.
– Atunci îmi iau şi eu pufuleţi!
– Fie, iei şi pufuleţi!
De parcă mai ai putere să o contrazici.
La casă, desigur, tot ea vrea să pună cumpărăturile pe bandă. Şi le pune, logic. Între timp, îi povesteşte casierei câte lună şi în stele, apoi îi spune că plăteşte cu cardul, că de-aia se duc maică-sa şi taică-su la serviciu, ca să aibă bani pe card.
Norocul ei? Şi al meu, desigur? Că e cam simpatică şi zâmbeşte mult. Aşa nu se supără nici clienţii când le ajunge printre picioare, nici casierele pe care le toacă în continuu. Iar eu mai trăiesc să merg la cumpărături şi săptămâna viitoare. Cu nerăbdare, desigur!