Decât să facem performanţă aşa, nu mai bine ne lipsim?

Am tot vrut să scriu despre scandalul provocat de mărturisirile Mariei Olaru, despre „tratamentul” administrat de antrenorii lotului naţional de gimnastică, totul în numele performanţei. Dar cumva parcă tot nu îmi venea. Nu pentru că aş fi pus la îndoială veridicitatea poveştilor, aşa cum au făcut-o alţii, deşi întotdeauna există şi urma de îndoială. Nu pentru că îi văd pe Mariana Bitang şi Octavian Bellu ca pe nişte zei, aşa cum îi văd alţii, deşi i-am privit într-o vreme. Ci pentru că îmi doream să nu existe aşa ceva.

Pentru că îmi aduc aminte şi acum bucuria pe care am simţit-o ori de câte ori un român a urcat pe podium, la orice sport. Nu mă gândeam atunci câtă suferinţă poate îndura cineva ca să ajungă acolo. Eram cât de cât conştientă de eforturi, de muncă, de sacrificii dar nu îmi trecea prin cap că marii noştri campioni, atunci când reflectoarele nu mai sunt pe ei, sunt umiliţi şi bătuţi chiar de către cei care îşi asumau pregătirea lor şi practic, câştigurile lor. Şi acum mi-e ruşine. Mi-e ruşine că m-am bucurat şi m-am mândrit cu câştiguri obţinute cu lacrimi, bătăi şi umilinţe, cu suflete mutilate şi durere ce nu trece o viaţă. Mă simt, într-un fel, şi eu responsabilă pentru suferinţa lor. Pentru că, fără să ştiu, bestiile care se vând ca antrenori, s-au hrănit şi cu aplauzele mele. Şi au pretins şi mai mult, ca să îşi mai vadă un elev pe podium. Şi au fost şi mai agresivi, ca să fie şi mai convingători.

Maria nu este singura care a vorbit despre asemenea abuzuri făcute în numele victoriei. Iar acestea nu au avut loc doar în România sau doar în gimnastică. Nu spun că este o practică des întâlnită, deşi mărturiile de la tineri care au abandonat sportul de performanţă tocmai din cauza asta sunt cu zecile. Doar că pe ei nu îi ascultă nimeni, pentru că pe ei nu îi cunoaşte publicul. Şi Maria a fost atacată în fel şi chip. Dar poate cea mai revoltătoare reacţie a avut-o chiar Ministrul Sportului, cel care ar trebui să vegheze şi să lucreze pentru bună-starea sportivilor.

„Dacă am fost vreodată lovită de antrenorii mei, nici nu o să spun, căci ei m-au scos campioană olimpică, vicecampioană olimpică, mondială, europeană. Și dacă m-au călcat în picioare sau m-ar fi călcat în picioare, nu o să spun niciodată. Am tot respectul pentru ei că m-au scos campioană olimpică”.(declaraţia Elisabetei Lipă pentru Digi Sport.

Apoi, conform gsp.ro, la finalul emisiunii, acelaşi ministru i-ar fi spus Mariei Olaru: „Știu, Marie, că așa e, dar nu trebuie să spui!”

În continuare preferăm politica struţului. Ne băgăm capul în nisip şi ne facem că nu vedem, nu auzim. Şi cel mai important, nu vorbim. De ce să nu vorbim, doamna Lipă? Nu e motiv de mândrie să ai zeci de medalii în dulap dar să fii distrus sufleteşte. Nu e motiv de mândrie să ai multiple titluri olimpice dacă pentru ele ai fost călcat în picioare. Motiv de mândrie este să fii un om sănătos fizic şi psihic, să nu tremuri dacă ridică cineva tonul în apropierea ta, să nu înţepeneşti dacă cineva ridică mâna asupra ta. Motiv de mândrie este să îţi înveţi copiii să facă sport de plăcere, nu de frică. Motiv de mândrie este să trimiţi în viaţă oameni adevăraţi şi fericiţi.

Vă e teamă că nu vor mai merge copiii să facă sport de performanţă de teama abuzurilor? Dar nu vă temeţi că s-ar putea răni în sălile de sport trecute parcă prin război? Nu vă temeţi că ar putea renunţa din cauza lipsei echipamentelor necesare? Sau pentru că statul român face mult prea puţin pentru încurajarea sportului în rândul tuturor românilor? Asta nu vă mai sperie, nu?

sursa foto: www.republica.ro