Despre familia tradiţională, altfel

Nu trebuie să vă mai spun eu de toata nebunia cu familia tradiţională, de disperarea unora de a interzice altora ceea ce primilor li se pare o recunoaştere absolută. Vreau să vorbim însă un pic despre tradiţii, drepturi, obligaţii şi realităţi.

Conform dexonline, TRADÍȚIE, tradiții, s. f. Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Obicei, uzanță; datină. Informație (reală sau legendară) privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă oral de-a lungul timpului. [Var.: (înv.) tradițiúne s. f.] – Din fr. tradition. Sursa: DEX ’09 (2009)

Deci, din start vorbim despre concepţii, obiceiuri vechi. Aş vrea să vă reamintesc că în trecut aşa-numitele vrăjitoare erau arse pe rug. Era un obicei popular în acea perioadă şi sprijinit de majoritatea oamenilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sclavie. Sau pentru luptele dintre gladiatori. Sau pentru bigamie, care încă este permisă în unele părţi ale lumii şi nu se mai revoltă nimeni. Deci asta cu tradiţia nu înseamnă nimic. Acum vreo 20 de ani, nu mai mult, să trăieşti împreună cu un bărbat fără să fii căsătorită încă era ceva greu de digerat în societatea noastră cea tradiţionalistă. Nu mai spun că dacă mai şi făceai copii fără să ai acte, aveai şanse mari să câştigi statutul de paria. Azi, în privinţa asta lucrurile sunt uşor mai blânde. Da, încă mă întreabă oamenii, nedumeriţi, de ce nu mă mărit. Da, încă sunt mulţi care nu pricep de ce nu am făcut nunta odată cu botezul copilului. Încă se uită unii ciudat că nu am acelaşi nume cu al fiică-mii şi nu o dată am fost întrebată dacă sunt divorţată. Pare mai uşor de acceptat un divorţ decât o relaţie fără căsătorie. Dacă stau să caut în acelasi Dex, pot fi catalogată drept amantă chiar.

AMÁNT, -Ă, amanți, -te s. m. și f. Persoană care întreține relații de dragoste cu o persoană de alt sex, fără a fi căsătorit cu aceasta; iubit2, ibovnic. – Din fr. amant, lat.amans, -ntis. Sursa: DEX ’09 (2009)

Fără prea multe explicaţii, mie îmi este bine aşa. N-am simţit vreodată nevoia de acte, nici să îmi schimb numele, nici să mă leg(temporar sau definitiv) printr-o hârtie care nu îmi aduce nimic(şi aici nu discutăm despre aspecte financiare, investiţii, moşteniri că deviem grav). Dar aşa sunt eu şi aşa îmi place mie. La fel de bine îi înţeleg pe cei care vor să se căsătorească, visează la ziua nunţii, simt că e un gest care îi împlineşte. Bravo lor! Dar de ce doar un bărbat şi femeie trebuie să aibă dreptul să trăiască acest lucru ca şi cuplu, nu reuşesc să pricep. Nu înţeleg disperarea de a le lua o bucurie(şi până la urmă, nişte drepturi) unor oameni, că asta sunt de fapt şi de drept. Sunt oameni care se iubesc şi vor să îşi poarte numele, să se ştie împreună în toate. Cine suntem noi să le judecăm alegerile? Cine suntem noi să le decidem soarta? Cine suntem noi să le interzicem să devină o familie şi în acte? Cu ce ne încurcă pe noi, aştia care trăim în cupluri heterosexuale, căsătoria dintre homosexuali? Cu cu ne afectează? Am să închei spunându-vă că fiică-mea, când desenează familia, se desenează pe ea, pe taică-su şi pe mine plus un câine şi o pisică(imaginari, cel puţin pentru moment). Şi nu, nu greşeşte cu nimic. Familia are câţi membri vrei tu să aibă, înrudiţi sau nu, dar pe care îi vrei aproape mereu, inclusiv în desene. Dacă unii vor şi acte pentru asta, de ce trebuie să ne opunem? Ce rău ne face în mod direct căsătoria unor oameni care se iubesc? Oare nu urâm prea mult în numele aşa-zisei normalităţi, încercând să le minimizăm lor iubirea?

Sursa foto: sqwears.co.uk/history-of-lgbt-rights-uk/

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.