Despre frica de a spune ce gândeşti

Am ieşit în stradă cu sutele de mii, lucru pe care în primele zile de proteste nu îl credea nimeni posibil. Au ieşit şi cei care cred că noi greşim. Au curs acuze de ambele părţi. Fiecare are propriul adevăr. Din păcate s-au aruncat şi cuvinte grele. Nu mai spun de alte manifestări deloc elegante. Nu cred că pumnul e mai puternic decât argumentul. Nici că înjurătura e mai bună decât logica. E adevărat că în unele cazuri sunt mai uşor de folosit primele variante, dar asta nu înseamnă că şi ajută la atingerea scopului.

Un om cu mult mai deştept decât mine, Ion Raţiu pe numele lui, spunea în urmă cu 27 de ani: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Iar la el astea nu erau cuvinte goale, ci exact ceea ce credea şi simţea.

Zilele astea am realizat însă că românii au o altă mare problemă, despre care vorbesc mult prea puţini. Şi problema asta se numeşte „FRICĂ”. Mulţi se tem să spună ceea ce cred, ce gândesc de frica celor din jur. Se tem că vor avea probleme cu şeful, care nu le împărtăşeşte opiniile sau cu partenerii de afaceri, care poate se vor reorienta dacă văd că au păreri diferite. Se gândesc că vor intra în gura vecinilor sau se tem că se vor trezi cu cauciucurile sparte. La 27 de ani de la revoluţie mulţi dintre români încă trăiesc la fel ca în comunism. Vorbesc în şoaptă, ascunşi în case, nu cumva să afle alţii care sunt părerile lor. Pe unii frica îi mobilizează. Pe cei mai mulţi însă îi paralizează şi îi transformă într-o masă inertă, aparent impasibilă la ce se întâmplă în jur. Şi stai şi te întrebi pentru ce au murit oamenii aceia în 1989? Pentru ca noi să avem libertatea de a spune răspicat ceea ce credem. Pentru ca noi să putem să îi spunem şefului că greşeşte dacă asta credem. Sau să protestăm dacă vedem că ne sunt încălcate drepturile.

În realitate mulţi se autocenzurează, cumplit de înspăimântaţi că vor pierde viaţa pe care o au. Nu le place, dar simt că nu au de ales. Şi stau şi mă întreb dacă asta este normalitatea. Aşa vrem să trăim? Aşa vrem să ne învăţăm copiii să trăiască? În teroare? Eu aş vrea să fiu sigură că atunci când fiica mea va avea probleme, va şti că trebuie să se ridice şi să le ţină piept. Când i se va face o nedreptate, vrea să ştiu că o va reclama. Şi că va lupta pentru ca să îi fie ei bine dar şi celor din jur. Nu vreau să plece capul de teamă că viaţa ei nu va mai fi la fel de uşoară dacă opune rezistenţă. Vreau să fie mândră de ea, nu să se ascundă sub pătură. De conştiinţă nu te poţi ascunde niciunde.

sursa foto: Alex Damian

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

Add A Comment