Despre renunţarea la scutece şi isteria care o înconjoară
Eşti considerată o mamă de succes dacă îţi dresezi căţelul, pardon, dacă îţi înveţi copilul să facă la oliţă la 6 luni, să numere până la zece până la vârsta de un an şi eventual să ştie să rezolve ecuaţii până ajunge la grupa zero. Mă scuzaţi, dar eu refuz să îmi măsor succesul prin prisma numărului de scutece care ajung zilnic la coşul de gunoi. Aşa cum am refuzat să o forţez pe fiică-mea să facă la oliţă ca să am eu cu ce mă lăuda la ieşirile prin parc.
Pe vremea când eram noi copii, părinţii, mamele în speţă, erau disperaţi să ne dezveţe cât mai repede ca să scape de fiertul scutecelor de finet. Când le căutai pe ale noastre, aveau o oală mare pe aragaz, în care bolborosea apa. Acum, nu ai cum să spui că nu le înţelegi. Dar lucrurile au mai evoluat şi teoretic, şi noi. Prin urmare, cred că nu ar fi rău să urmăm cursul firesc. Adică să ne urmărim copiii şi să plusăm atunci când au corpul şi creierul pregătit. Sau nu?
O cititoare ne-a atras atenţia asupra unui nou curent: „din prima zi fără scutece”. Cum care prima zi? Prima zi de viaţă. Noul val de mame hotărâte susţine că bebeluşii sunt atât de inteligenţi şi de conştienţi de corpul lor, încât sunt pregătiţi încă de la naştere să meargă la toaletă. Iar pe la patru-şase luni deja nu mai fac pe ei. Desigur, este meritul copiilor deştepţi şi al mamelor foarte răbdătoare, deschise, iscusite. Mă rog, dacă aveţi chef şi răbdare, aflaţi mai multe de aici.
Eu nu mă încadrez în categoria de mai sus şi am făcut cum m-a dus pe mine capul. Adică, i-am cumpărat obiectul undeva prin jurul vârstei de 8 luni, ca să se obişnuiască cu prezenţa lui prin casă. Unul simplu, fără muzică, jucării sau mai ştiu eu ce atracţii mirifice. O mai întrebam, o mai aşezam, îi explicam la ce foloseşte. Multă vreme a părut o luptă fără sorţi de izbândă. Oliţa era ba pe post de pălărie, ba pe post de depozit pentru jucării. Orice, mai puţin pentru ce voiam eu. Uneori o folosea câteva zile, apoi iar nu se mai apropia de ea. Pe la doi ani a devenit din ce în ce mai încântată de oliţă şi din ce în ce mai enervată de scutec. Am profitat de ocazie şi am început să îi explic că dacă nu mai vrea scutecul pe ea, trebuie să anunţe când are nevoie să meargă la baie. Şi aşa a şi făcut. A fost însă şi mai mulţumită când i-am adus reductorul în casă. Nu a fost o chestie rapidă, cum aud pe la alţii. Vai, în 2 zile a scăpat de tot! Nu, au mai fost probleme, a mai uitat să spună, dar s-a rezolvat. Fără mari bătăi de cap, fără stres, fără nervi. Nici de o parte, nici de alta. Nu ştie că ar trebui să îi fie ruşine sau frică dacă se întâmplă vreun accident. Ştie că poate să vină la mine cu zâmbetul pe buze şi să îmi spună că are nevoie să o spăl. Iar eu mă conformez, fără certuri sau isterii.
Add A Comment