Din prostia unei mame la primul copil. Ep. 2 – Hrana

Ce poate fi mai greu decât să îţi alăptezi copilul, nu? Toată lumea o face. Până şi animalele fac asta cu o lejeritate fantastică. Nu există să nu poţi alăpta. Alăptarea este cel mai important cadou pe care i-l poţi face copilului tău. Le-am auzit pe toate. Le-am înregistrat pe toate. Aşa că după vreo 7 ore de travaliu, pe la un 5 dimineaţa, eu nu mă gândeam să plec la spital. Eram ocupată să îmi fac ceai de lactaţie. Prin urmare am trântit în bagaj două pet-uri de 2 litri, pline ochi şi i-am arătat consortului unde găseşte restul ceaiului, ca să îmi mai aducă. Eram pregătită să fie de muncă dar eram oarecum relaxată, pentru că ştiam că bebeluşilor oricum nu le e prea foame în primele zile. Bebeluşilor, în general, nu le-o fi prea foame. Fiică-mea s-a născut însă gata lihnită. Cât a stat în spital a urlat continuu de foame. Şi pentru că şeful secţiei de nou-născuţi de acolo crede în alăptare mai ceva ca un preot în Dumnezeu, nu li se dă copiilor supliment. Mai precis, încurajăm alăptarea prin înfometarea puilor de om. Odată ajunsă acasă, m-am încăpăţânat să încerc să îmi hrănesc copilul exclusiv cu lapte matern, doar toată lumea ştie că aşa se stimulează lactaţia. Pe dracu’! Tu mori de ciudă şi de nervi, copilul de foame. Noroc cu o pediatră care mi-a spus verde în faţă: „Ori îi dai lapte praf, ori se alege praful!” I-am dat, dar plângeam şi înebuneam puţin câte puţin. Cum să nu reuşesc să îi dau copilului cel mai important start în viaţă? Cât de ratată să fiu ca mamă, ca femeie, ca om? Luni de zile m-am urât pentru asta. Nici acum nu sunt împăcată cu adevărat, dar am învăţat că cel mai important lucru pentru fiica mea nu este să îi dau nişte lapte, ci să îi ofer o mamă sănătoasă, fizic şi psihic. O mamă capabilă să îi zâmbească, una care să se joace, nu să îşi plângă frustrările în pumni.
Un alt mare hop al unei mame este diversificarea. Doamne, ce frică mi-a fost de acest moment. Eu, o mironosiţă la capitolul mâncare, i-am scos peri albi maică-mii cât am fost copil. Nu mâncam cu zilele. Nimic. Nicio firimitură de pâine, niciun strop de ciorbă, nimic. Nici măcar dulciurile nu îmi făceau cu ochiul pe atunci. Prin urmare mă pregătisem psihic pentru mironosiţa numărul doi. Aici fie-mea m-a pocnit în moalele capului. V-am spus deja că s-a născut gata înfometată. Prin urmare laptele îl balota instantaneu. Şi-a păstrat bunul obicei şi la diversificare. Fructe, legume, iaurt, cereale, peşte. Nimic nu a refuzat. Până când a început: „Aia nu vreau!”, „Aia nu-mi place!”, „Ailaltă are flori de tei”. Vi se pare cunoscut, nu-i aşa? Eram pregătită pentru asta, după cum vă spuneam şi mai sus. Nu eram însă pregătită să refuze mâncarea dar să urle totuşi că îi e foame. Luni de zile am pregătit câte 3-4 feluri de mâncare în fiecare zi, doar-doar o accepta ceva. Până m-am prins: cu cât îi dau mai multe, cu atât va face mai multe nazuri. Acum fie mănâncă ce avem şi noi în farfurie, fie îşi alege singură din frigider ce are chef. Evident, în limitele impuse de lege, unde legea sunt eu. 🙂