Ecuaţia „atenţiei” în şcoala românească şi grija pentru viitorul copilului, prost înţeleasă

Atâta vreme cât părinţii îşi pregătesc cadourile de pe 9 septembrie, atâta vreme cât închid ochii la mizeriile pe care le resimt propriii copii, ajung să cred că tot ei sunt cei care au dus sistemul ăsta de râpă.

0

N-aveam de gând să scriu nimic despre începutul de an şcolar. Scriu mulţi pe tema sistemului autohton de educaţie şi scriu bine. Dar m-am iritat atât de tare azi-dimineaţă, încă dinainte să plec de acasă, încât am să vă explic motivele mele de înverşunare legate de acest subiect (alea de până acum, că sigur voi mai descoperi şi altele), dar şi motivele de speranţă.

Scria o doamnă pe Facebook de faptul că fiica ei, şi ea de clasa 0, ca a mea, i-a mărturisit că îşi face griji şi povestea cum au decurs discuţiile în acest sens. I-a sărit un domn în cap că e doar vina lor, a părinţilor, că dacă ei nu îi băgau prostii în cap, ea n-ar fi avut nicio problemă.

Şi am văzut negru în faţa ochilor, pentru că ştiu câte griji şi-a făcut fiica mea legat de şcoală, învăţătoare, colegi, inclusiv de faptul că s-ar putea să nu se descurce. Şi toate grijile ei nu au venit nici de la mine, nici de la tac-su, nici de la prieteni, ci de la acest sistem ordinar în care a supravieţuit timp de câteva luni.

Ca să aveţi imaginea completă, am să încep cu începutul. Fiică-mea a urmat cursurile unei grădiniţe particulare. Nu pentru că ne dădeau banii afară din casă, nici pentru că aveam idei preconcepute. Avea 2 ani când am decis că e momentul să intre în colectivitate, iar primul gând a fost creşa de stat, despre care auzisem multe lucruri bune. Când am mers să discut cu directoarea, m-am trezit în faţă cu o persoană agramată şi care nu înţelegea de ce vreau atât de mult să văd clasele. Cu chiu, cu vai s-a lăsat înduplecată să îmi permită accesul. Am găsit câte 30 şi ceva de copii în fiecare sală, toţi pironiţi în faţa televizoarelor, iar jucăriile erau aşezate toate undeva sus, unde niciunul dintre ei nu putea ajunge. Vorbim de copii de 2 ani, da? Printre discuţii am aflat, cu stupoare, că nu exista nici măcar o educatoare în acea creşă, ci doar îngrijitoare. Cred că s-a ridicat praful în urma mea la cât de repede am ieşit când am înţeles ce e acolo. Aşa că următorii 3 ani şi jumătate Diana şi i-a petrecut în compania unor educatoare ce erau, mai presus de orice, oameni. Când am auzit-o prima oară că-i spune „Te iubesc” educatoarei ei m-am topit toată de fericire.

Pentru că a terminat grupa mare la 5 ani şi-un strop am decis să o repete şi am zis că n-ar fi rău să meargă la o grădiniţă de stat, ca să se obişnuiască cu stilul, având în vedere că între timp renunţasem la ideea de şcoală privată. A fost una dintre cele mai mari greşeli pe care am făcut-o vreodată. N-am să detaliez pentru că încă nu sunt capabilă să vorbesc sau să scriu despre asta în termeni relativ civilizaţi. Am să vă spun doar că în clasa respectivă au avut loc abuzuri de toate felurile, se rosteau înjurături pe care eu cred că nu le cunosc, copiii se băteau ca pe maidan, educatoarele urlau ca nişte demente şi aveau grijă să expună probleme ale unor copii în faţa altor părinţi. A, da, şi erau agramate. Mai mult, în condiţiile în care copiii adunaţi acolo aveau probleme grave de comportament, erau lăsaţi frecvent singuri în clase. Am încercat să discut cu educatoarele, cu directoarea, cu părinţii. Eram dispusă să fac plângeri peste tot, să dorm pe la Minister, dar să nu mai permit să se întâmple toate mizeriile de acolo. Ştiţi câţi părinţi mi-au răspuns în momentul în care le-am expus problemele (cunoscute, de altfel) şi le-am cerut să căutăm o soluţie? Unu. Pe privat. Care mi-a spus că şi el este nemulţumit. Şi atât. Atunci am înţeles că n-am de ce şi pentru cine să lupt. Atunci am înţeles că incapacitatea şi lipsa de implicare şi pregătire a educatoarelor era una, dar că problemele plecau în primul rând de la părinţi. Directoarea se face vinovată la rândul ei de lipsă de implicare. În loc să încerce să ia măsuri, încerca să bage totul sub preş, ca să nu-i afecteze imaginea. Dar părinţii, părinţii au tăcut şi ei mâlc. Acela a fost momentul în care mi-am luat copilul şi nu m-am mai întors. Nu dau înapoi de la luptă de obicei, dar uneori nu ai pentru ce lupta. Era mult mai important să-i redau copilului meu încrederea în el şi în ceilalţi, decât să rezolv probleme pe care ceilalţi nu le vor rezolvate. Acum ştiţi şi de ce, de la începutul primăverii, Diana a fost umbra mea peste tot. Avea nevoie să se ştie protejată, în siguranţă. Iar eu aveam nevoie să o pregătesc pentru orice avea să urmeze la şcoală.

Aici bătaia era pe 2 învăţătoare cu renume. Le-am căutat şi eu puţin pe internet, că voiam să ştiu ce le recomandă. Una pune virgulă între subiect şi predicat, cealaltă propovăduieşte minunile partidului aflat la conducere. Am fost la Ziua Porţilor Deschise, în speranţa că voi primi totuşi o speranţă. Prima cu care am vorbit este actuala învăţătoare a Dianei. A povestit atunci cu ea, i-a spus despre faptul că la clasa ei copiii trebuie să se distreze şi mi-a spus mie că weekendul este pentru familie, nu pentru teme. Ne-a plăcut şi am sperat. Am mai întâlnit atunci o învăţătoare, la fel de tânără, la fel de deschisă. În rest, lucrurile nu se arătau deloc promiţătoare. Şi nici şcoala nu părea prea primitoare. Am răsuflat puţin uşurată când am văzut unde era repartizată Diana, dar nu aveam nicio siguranţă. Am continuat să-i spun totuşi copilului meu că va fi bine, va avea o doamnă faină şi colegi buni. Până azi dimineaţă însă Diana a fost leşinată de griji.

– Poate nici doamna asta n-o să fie cum părea. Ştii şi tu că educatoarele alea într-un fel vorbeau cu părinţii, altfel erau cu noi, copiii.

Am găsit-o în curtea şcolii pe doamna respectivă, înconjurată de copii şi părinţi, mai ales de părinţi. Părea mai mult despre ei. Ei trebuia să vorbească cu învăţătoarea, ei trebuia să stea lângă copii, ei trebuia să vadă prezentarea. Nu toţi, nu vreau deloc să generalizez, dar destui cât să încurce puţin lucrurile. Vreau să pun totul pe seama emoţiilor şi să le dau credit. I-am spus Dianei să stea acolo şi mi-am asigurat un loc în care să nu deranjez, dar din care să pot fi văzută de ea. Pentru că m-a căutat mult cu privirea. Era firesc. Apoi am văzut-o cum stă de vorbă cu noua ei învăţătoare, apoi cu o colegă şi atunci am simţit că poate fi bine.

N-am o poză frumoasă cu ea în bancă. N-am avut loc să-i fac. Erau alţii ocupaţi să le facă poze copiilor lor. Am trecut şi peste asta. Emoţii, momente, amintiri. Sunt importante pentru toţi.

Când a ieşit din clasă Diana radia. Mi-a spus cât de mult îi place şi că totul va fi bine. Abia atunci mi-a venit să plâng. N-am făcut-o totuşi. Am luat-o în braţe şi i-am spus cât de fericită sunt pentru ea.

Mi-am luat apoi o cafea mare şi am aşteptat şedinţa cu părinţii. Ştiam deja discuţiile de la alte clase, de la alţi prieteni. Şi ştiam deja cam ce urma să fac eu dacă aveam parte de aceleaşi lucruri.

Abia atunci am apucat să văd bine clasa. Băncile sunt aşezate într-un mic semicerc pentru ca toţi copiii să vadă mai bine. Clasa e proaspăt zugrăvită, cu perdele noi şi decorată tematic. Are colţ de citit, cu pernuţe, un mic şotron şi un mic colţ de joacă. Toate sunt făcute de învăţătoarea Dianei, care şi-a început discursul în felul următor:

– Nu am nevoie de imprimantă. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine, dar chiar nu am nevoie. Am una relativ nouă, merge bine. Nu am nevoie nici de alte lucruri de care poate aţi mai auzit că e nevoie. Am nevoie doar să aveţi încredere în mine că ştiu ce fac.

Ne-a dat lista cu lucrurile necesare pentru copii (au costat toate în jur de 50 de lei) şi ne-a explicat că nu au nevoie de ghiozdan. Totul rămâne în clasă, nu cară decât pacheţelul şi apa. Ne-a vorbit despre unitate, familie, lucru în echipă şi dezvoltare personală. Ne-a vorbit despre metodă integrată de predare şi despre sinceritate şi înţelegere. Despre iubire şi empatie. Şi am simţit iar că ar putea fi bine. Am glumit despre grupul de whatsapp, dar ne-a zis că e totuşi important, că n-ar vrea să nu ajungă mesajele ei la noi toţi. A făcut mişto de părinţii care nu citesc niciodată mesajele şi pun aceleaşi întrebări la nesfârşit. Şi iar am simţit că ar putea fi bine.

Când am ieşit din şcoală am mai schimbat câteva vorbe părinţii care ne nimerisem la un loc. Iar spre final aud:

– Să mai facem un grup de whatsapp, pe lângă cel cu doamna.
– De ce?
– Ca să mai schimbăm impresii, sfaturi.

Eu, simţind ce urmează, insist:

– De ce? Nu e suficient unu?
– Pentru cadouri. Vine Crăciunul, Paştele. Sau poate vreţi să daţi separat?
– Dar de ce trebuie să dăm, doamnă?
– Că aşa e frumos.
– Pe mine vă spun din start să nu vă bazaţi. Nu iau nici separat, nici în grup. Vă spun de acum ca să nu fiţi surprinşi mai târziu.

Şi-mi dau seama că nu doar profesorii sau directorii sunt vinovaţi. Aaaa, sigur, moralitatea unora este mai mult decât îndoielnică, dar atâta vreme cât părinţii îşi pregătesc cadourile de pe 9 septembrie, atâta vreme cât închid ochii la mizeriile pe care le resimt propriii copii, ajung să cred că tot ei sunt cei care au dus sistemul ăsta de râpă. Şi nu pot decât să mă bucur că mai există profesori care nu au nevoie să fie cumpăraţi, care nu se blazează şi nu merg la şcoală doar ca să facă pontajul. Şi plâng, în acelaşi timp, pentru cei care nu au norocul să aibă astfel de profesori.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here