Educaţia copilului, între sfaturile străinilor şi presiunea de a le arăta altora că eşti stăpân pe situaţie

Am zis că nu mai scriu la nervi, dar fac ce fac şi recidivez. Am pus astăzi o postare în care povesteam în stilul propriu, că doar nu al altuia, despre lupta continuă cu fiică-mea pe tema ordinii în casă. Asta era doar o temă, educaţia copilului, că lupte se duc mereu pe o mulţime de fronturi. Cei mai mulţi dintre voi ştiţi exact despre ce vorbesc.

Ei, şi s-a gândit un domn care habar n-am cum şi de ce îmi urmăreşte pagina că n-a interacţionat vreodată cu vreo postare de-a mea, din orice sferă şi chiar avea de unde alege pe lângă copil şi pisică. Revenind, simte domnul nevoia să comenteze acid, dar cu perdea, referitor la educaţia pe care i-o dau eu fiică-mii. Ceva de genul: sunt ironico-dezamăgit şi îţi dau o lecţie. Sau, mă rog, aşa am interpretat-o eu, femeia care se aprinde repede când se trezesc necunoscuţi să-i dea lecţii din neantul internetului sau al parcurilor, că oriunde te-ai duce se trezeşte cineva care ştie mai bine.

Aşa, că iar m-am pierdut pe traseu, domnul îmi explica cum are el 3 copii şi nişte nepoţi şi nu înţelege lucrurile de genul celui pe care tocmai îl descrisesem eu. Acum, înainte de orice, eu scriu pentru oameni ca mine, pentru oameni care înţeleg că avem o cultură de copii noi, cu personalităţi puternice şi interese diferite. Scriu pentru oameni care se luptă zi de zi cu presiunea socială de a fi perfect: mamă/tată perfect, angajat/antreprenor ideal, soţ/soţie de pus la rană, gospodină complexă şi completă. Scriu pentru oameni care ştiu sau învaţă autoironia, pentru oameni care încearcă să facă lucrurile cât mai bine cu putinţă, dar care încearcă să lupte cu cerinţa asta continuă de perfecţiune şi să accepte că lucrurile nu merg aproape niciodată pe linia trasă bine şi drept cu creionul. Pentru oameni care s-au săturat să fie judecaţi după aparenţe şi care înţeleg că lucrurile sunt şi bune şi mai puţin bune şi nu se tem să le expună şi pe unele şi pe altele tocmai ca să nu mai leşinăm când vedem pozele impecabile de pe Instagram şi să nu mai murim de ciudă, nervi sau supărare că nu avem şi noi viaţa leşinător de dulce ce reiese din cele mai multe postări de pe Facebook.

Omul acela a decis să îmi arate cât de praf sunt ca părinte fără să ştie mai nimic despre mine. Pentru că, ce să vezi, şi dacă mi-ar fi citit blogul din scoarţă în scoarţă, şi dacă mi-ar fi urmărit fiecare postare din Social Media, tot n-ar fi ştiut mare lucru despre mine. Pentru că expun şi eu cât simt şi cât pot, probabil nici 10% din ceea ce înseamnă viaţa mea.

Şi acum n-o să mai vorbesc despre el, ci despre o categorie anume de oameni, aceea care îţi explică şi încearcă să te convingă că modelul ei de educaţie este cel de urmat. Cei mai mulţi dintre aceşti oameni sunt aceia care nu-şi întreabă niciodată copiii, fie ei încă mici sau adulţi, ce simt, ce-şi aduc aminte din copilărie, dacă au vreo nemulţumire legată de felul în care au fost crescuţi sau dacă, pur şi simplu, sunt bine cu ei. Sunt acei oameni care cred că bătaia e ruptă din rai şi se aşteaptă să ajungă şi ei acolo, că doar au aplicat-o cu dărnicie. Sunt aceiaşi oameni care şi-au alintat copiii cu cuvinte precum “incapabilule, curvo, nu eşti bun de nimic, o să se aleagă praful de tine, dacă n-aş fi fost eu ai fi ajuns un păduche.” Sunt aceiaşi oameni care şi-au forţat copiii să dea la Medicină sau la Drept pentru că ştiu ei mai bine ce viitor trebuie să-şi croiască copilul. Mulţi dintre ei fac ceea ce li s-a făcut lor la rândul lor şi care nu au găsit puterea să vadă că se poate şi altfel. Mulţi dintre ei au pretenţia ca şi copiii lor să se conformeze şi să nu le iasă din cuvânt. Iar dacă ies din cuvânt li se va arăta lor ce şi cum.

Generaţia asta a fiică-mii este însă dintr-o altă lume. Mulţi dintre copiii de acum ştiu foarte bine ce drepturi au şi cum să le ceară. Ştiu ce vor şi mai ştiu şi cum să obţină. Orice zi, ce zic eu, orice oră este o continuă negociere cu ei. Au alte interese, alt fel de a învăţa, reacţionează la alţi stimuli decât cei la care reacţionam noi când eram copii. Şi, ce să vezi, nu există o tehnică eficientă de educaţie care să se potrivească tuturor copiilor din lumea asta. Pentru că, surpriză, sunt diferiţi. Unii sunt mai sensibili, alţii sunt mai drăcoşi, alţii, mai nepăsători. Sunt unii care pricep mai greu, sunt alţii care ştiu să te învârtă ca să obţină ce-şi doresc. Sunt unii care învaţă mai repede, alţii care sunt practici, alţii preferă poezia vieţii. Sunt oameni!

Om sunt şi eu. Şi om fiind, greşesc. Mult. Încerc să repar pe unde pot, încerc să recunosc când pot, încerc să îmi cer scuze. Nu-mi iese mereu. Nu-mi iese mereu nici asta cu înţelegerea incapacităţii de a le face pe toate perfect, tocmai pentru că fac parte dintr-o generaţie în care copiii trebuiau să fie cei mai buni fie că puteau, fie că nu puteau. Dar în timp ce mă străduiesc să fac cât mai multe şi cât mai bine, mă străduiesc şi să nu mă mai simt vinovată că nu le fac pe toate. Încerc şi să învăţ că şi eu sunt importantă, că am şi eu voie să greşesc şi că am voie să îmi acord pauze, să îmi dau timp departe de obligaţii şi nevoi. Sunt încă la început. Nu-mi iese des şi nici foarte bine treaba asta cu pauza, dar măcar sunt conştientă că trebuie să o fac.

Add A Comment