Iarna, de la copilărie la „copilării”

Pentru mine, cei mai mulţi ani au fost legaţi de iarnă doar prin cuvinte „dulci”, bodogăneli şi incantaţii menite să aducă primăvara mai repede. Bineînţeles că lucrurile s-au schimbat în momentul în care a apărut piticania.

Avea vreo 10 luni când a venit prima zăpadă serioasă post-copil. Şi o înfofolim bine, ne punem şi noi 7 cojoace şi ieşim din casă. Afară ningea ca la balamuc, dar frumos. 🙂 Nu apucăm să facem cinci paşi şi se pune copilul pe un urlat de ziceai că îl trage cineva pe roată. În doi timpi şi 3 mişcări eram înapoi în casă. Copilul – linişte. Mă rodea rău o idee, aşa că am ieşit din nou. De această dată şi eu şi tatăl fără căciuli. Acum copilul râdea în hohote şi mânca fulgii de zăpadă. Iar noi am îndurat ninsoarea cu capetele descoperite, că doar nu era să-i ruinăm fericirea.

Un an mai târziu foloseam copilul pe post de utilaj de deszăpezire iar el nu avea nimic împotrivă.

Acum, la 3 ani si 10 luni mă rog 3 ore de el să iasă afară din casă apoi încă 3 să ne întoarcem la căldură. Acum eu sunt pe post de utilaj de deszăpezire, ren, om de zăpadă şi hater, că vreau totuşi să mai ajung şi-n casă.

 

Probabil că lucrurile astea se vor repeta până undeva prin adolescenţă, a lui că de a mea îmi mai amintesc cu greu. Ştiu însă că ultima oară când m-am bucurat de nămeţi aveam vreo 15-16 ani, eram la Costeşti, aproape de Sarmizegetusa şi de dimineaţa până seara nu făceam decât să evit copacii de pe dealuri. Nu-mi reuşea de fiecare dată. 🙂 Apoi au început fiţele. Băieţii erau nişte idioţi care insistau să ne alerge cu bulgări şi nu înţelegeau cât de tare deranjau. Rimelul meu, chiar şi waterproof, nu suferea un asemenea afront. Apoi nu înţelegeam eu de ce trebuie să ningă sau de ce ar trebui să port în ianuarie mai mult de un tricou, blugi şi geacă de piele. Să nu mă întrebaţi de durerile de spate că nu vreau să încep iar să mă vait.

Pe la vreo 20 de ani am înteles din nou că zăpada e mişto. Pe pârtie. Doar pe pârtie. Şi e şi mai mişto vinul fiert de la apres-ski. La 30 de ani doar ideea de zăpadă şi de lopată mă scotea din minţi. Ce-i drept, apreciam întotdeauna prima zi de ninsoare, când ieşeau prea puţini cu maşinile în trafic. Dar în rest nu aveam decât cuvinte neortodoxe la adresa acestui fenomen inexplicabil şi nejustificat într-o ţară cu climă temperată.

Acum, la 35, mă tăvălesc iar prin zăpadă. Stau cu orele prin nămeţi. Dau în continuare la lopată. Şi mai bombăn din când în când în bărbie, că altfel n-aş fi eu, dar mor de drag când o văd pe fiică-mea că stă cu orele pe pârtie, că are obrajii roşii ca focul şi zâmbetul mai mare decât nămeţii. Îi mai fur şi eu sania, să mă dau şi eu pe derdeluş, că prea e frumos. Şi îmi dau seama că oricât de cârcotaşi am fi, oricât de tare ne-ar deranja unele lucruri, totul păleşte în faţa veseliei copiilor noştri. Hai, că mai avem multe de învăţat de la ei! Spor la bulgăreală!

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

 

Add A Comment