În „concediu” cu copilul de 3 ani

Dacă tot v-am spus unde mi-am petrecut zilele de Paşte, acum să vă povestesc şi cum mi-a fost „concediul”. Cu o zi înainte îi spun copilului:

–          Di, mâine plecăm la munte.

–          Ieeeeei! Să mergem!

–          Mâine.

–          Nuuuu. Acuuuuum.

–          Nu putem să plecăm acum. N-avem bagajele făcute, nu avem cazare. Plecăm mâine.

–          Nuuuuu, eu vreau acum la munte.

Şi seara a continuat cu variaţiuni pe aceeaşi temă. De dimineaţă, înainte de ora 7, aud:

–          Mami, haaaai, mergem la munte.

–          Da, da, mai stau puţin.

–          Mami, dă-te jos din pat. Trebuie să termini bagajele.

–          Imediat.

–          Nu, acum.

Mă târăsc uşor până în bucătărie, ca să îmi fac o cafea, timp în care mai aud de vreo 3 ori că trebuie să plecăm mai repede. Cât timp eu adun jumătate din casă(anul trecut plecam aproape cu toată, deci lucrurile s-au îmbunătăţit considerabil la acest capitol) ea sare prin jurul meu de parcă ar fi pe arcuri. După ce o reped puţin, că era să pic de câteva ori împiedicându-mă de ea, începe atacul direct. Mai precis, o zbugheşte pe uşa casei de vreo 3 ori, în timp ce eu încercam cu greu să îmi dau seama ce am uitat, căci întotdeauna trebuie să uit ceva. Nu se poate altfel. În pauze mai îndesa jucării pe unde mai găsea un loc liber, deşi avea deja 2 genţi pline. Într-un final aproape glorios plecăm.

–          Unde mergem?

–          Cum, măi, mamă? Unde mergem? Zi tu!

–          La munte!

–          Păi şi atunci de ce mă întrebi unde mergem?

Râsul ei în hohote a fost un răspuns suficient. Apoi începe tirada:

–          Unde e muntele?

–          Departe.

–          Când ajungem?

–          În vreo 3-4 ore. Asta dacă nu oprim pe undeva, să mâncăm ceva.

–          Mai e mult?

–          E mult, da.

–          Când ajungem?

Când s-a plictisit de acest subiect au urmat alte întrebări, legate de peisaj, de maşinile din jur, de oameni, practic despre orice. Nu, n-a adormit, aşa cum visam eu cu ochii deschişi.

La munte lucrurile s-au desfăşurat după un scenariu complet haotic, nicidecum liniştitor, aşa cum, din nou, visasem eu cu ochii deschişi. Ceea ce urmează nu este un dialog, aşa cum ar putea părea, ci doar un monolog. Unul luuuung şi mâncător de nervi.

–          Ce frumos e la munte! Când mergem acasă?

–          Vreau să urc pe munte. Vreau la zăpadă.

–          Nu îmi place la munte. Vreau acasă.

–          Zăpada e prea rece. Vreau la mare.

–          Vreau să mănânc.

–          De fapt nu mi-e foame.

–          Vreau să mă joc cu copiii.

–          Nu vreau cu copiii, vreau la plimbare.

–          Vreau la Dino.

–          Nu vreau la Dino.

–          Vreau în peşteră.

–          Nu-mi place în peşteră. Nu mai mergem niciodată în peşteră.

Şi aşa s-au scurs cele şase zile ale mele de „linişte”. Plimbarea cu telecabina a fost singurul lucru constant din tot sejurul. Acolo i-a plăcut la nebunie.

Drumul de întoarcere nu a făcut excepţie. Momentele în care vorbea singură sau cu prietenii imaginari îmi păreau vizite la spa. Ba voia acasă mai repede, ba voia înapoi la munte. Punctul culminant a fost când, pe autostradă, a început să urle la taică-su să oprească repede maşina. Noroc că suntem obişnuiţi cu scene de acest gen şi nu ne-am panicat. Afară ploua cu găleata şi ea voia neapărat să îşi steargă geamul. Nu s-a potolit decât după ce i-am promis că după ce ajungem o las să şteargă toată maşina.

Azi-dimineaţă s-a întors la grădiniţă, după ce a ţinut să îmi precizeze că trebuie neapărat să mai mergem la munte şi asta cât mai repede. Iar când a intrat pe uşă şi şi-a văzut educatoarea:

–          Carmen, am fost la munte. A fost foarte frumos. Să mergem şi noi la peşteră.

Dacă n-ar fi şi extrem de amuzant cred că aş plânge până mâine. Aşa, mai bine plănuiesc următoarea „vacanţă”.