Mărturia unei mame care a fugit de acasă după 10 ani de violențe

Pe Andreea am cunoscut-o în urmă cu mai puțin de un an, mai întâi în spațiul virtual, apoi și în viața reală. E o tipă plină de viață, mereu cu o glumă și o vorbă bună la ea. E exact genul acela de femeie la care te uiți și spui: ”Dacă aș fi și eu ca ea, dacă aș avea atâta energie, dacă aș fi la fel de veselă, dacă…”. Imaginați-vă șocul meu când aflu că este o mamă singură, fugită de acasă după 10 ani de abuzuri și teroare. Și a venit așa, ca un wake-up call, având în vedere că în ultimii ani mi s-au arătat prea multe cazuri de violență domestică în familii care din exterior par unele la care să suspini cu ușoară invidie, atât de minunate par. Și mai rău e că niciuna dintre femeile la care mă gândesc acum nu a avut curajul Andreei: să ia viața în piept și să plece. Tocmai din acest motiv am întrebat-o pe Andreea, fără să îmi imaginez că o să și accepte, dacă ar vrea să ne spună povestea ei. Iar ea a acceptat, cu condiția să îi protejez datele care ar putea duce la identificarea ei. Încă mai are niște lupte de dus și nu ar vrea ca aceste mărturisiri să îi distrugă munca de până acum. Dar vrea să le arate altora ca ea că se poate. Se poate trăi fără să auzi zi de zi injurii, fără să fii umilită, fără să fii bătută, fără să îți fie frică să respiri de teamă că ai putea risca să-l enervezi atât de tare pe cel de lângă tine încât să te atace din nou.

Andreea avea 19 ani când l-a cunoscut pe Liviu. Iar Liviu nu doar că avea aproape dublul vârstei ei, dar îi era și șef. Un an de zile i-a făcut curte, până când ea a acceptat să iasă la o întâlnire. A urmat o perioadă cu fluturi în stomac, timp în care avertismentul primit la un moment dat, cum că el ar avea probleme cu violența și alcoolul, nu doar că a fost ignorat dar a și fost uitat. După vreo 2 ani de iubire a venit vestea: Andreea era însărcinată. Câteva luni Liviu a fost în stare de șoc. Apoi a început.

Ce a fost prima dată? Un cuvânt, un gest? Care a fost primul lucru care ți-a dat de înțeles că ai putea avea de-a face cu o persoană violentă?

Cred că au fost multe semne, din păcate, care ar fi trebuit să îmi deschidă ochii. Eu am insistat să îi țin închiși, în mod orbește. Am asistat, de exemplu, la diverse incidente cu prieteni de-ai săi, am remarcat că are un stil vulgar de exprimare și, mai ales, prezența zilnică și în cantități mari a alcoolului. Am ajuns în prezent, după această experiență de viață, să înțeleg că există 3 categorii de oameni din punctul de vedere al reacțiilor la băutură: cei care merg la culcare pentru că nu rezistă fizic, cei care încep să cânte și să se distreze și cei care devin niște monștri. El face parte din ultima categorie. Și în lipsa băuturii este o persoană narcisistă, cu o tendință de control exagerată, paranoică, cu multe probleme pe care poate vârsta mea fragedă m-a împiedicat să le văd în mod real.

Ce ai simțit când te-a lovit prima dată? Care a fost primul instinct? Ce te-a ținut în continuare alături de el?

Prima dată din punctul meu de vedere a fost prima palmă. Fac această precizare pentru că au existat tot felul de violențe și în prealabil, dar nu atât de evidente. O palmă peste față însă este ceva cert, incontestabil. Am fost șocată. Cu atât mai mult cu cât eram în brațe cu copilul meu, în bucătărie, încercând să-i încălzesc laptele. Nici nu îmi mai amintesc despre ce vorbeam sau cum interacționasem cu el. Dar vreau să subliniez un lucru pe care l-am observat la multe persoane care nu au trecut prin experiența violenței domestice. Indiferent ce ai spune sau ai face, nimeni, sub nicio formă nu are dreptul să te lovească. Iar întrebarea unui necunoscător: ”Dar ce ai spus?” sau ”Ce ai făcut?” nu face decât să demonstreze că nici acesta nu e departe de agresor.

Primul instinct a fost să sun la poliție, ceea ce am și făcut. Au venit rapid. El a refuzat să se legitimeze iar cei doi polițiști l-au sfătuit să se calmeze, ne-au aplicat amândurora amendă contravențională. Pentru tulburarea liniștii publice. Evident că nu s-a calmat, a fost de zece ori mai rău după ce au plecat. Am rămas pentru că nu știam atunci că după prima palmă urmează întotdeauna și altele. Pentru că am crezut că îi pare cu adevărat rău, după cum a spus, că se va schimba, că îl voi schimba.

Câți ani ai stat lângă el după ce au început abuzurile și de ce?

Am stat nu mai puțin de 10 ani după prima palmă. Pentru că mă vedeam lipsită de orice ajutor. Nu aveam un venit propriu iar familia deja îmi aplicase un stigmat de oaie neagră. Cu un copil din flori, necăsătorită, m-am văzut nevoită să îmi accept soarta. Pe care singură mi-am ales-o. Când ai un copil mic, la creșterea căruia nu te ajută nimeni, te simți complet neajutorată. Iar situația aceasta s-a suprapus practic și m-a determinat să intru în cercul vicios al acceptării.

Când s-a produs declicul și ai decis să pleci? Cât a durat de la acest moment până la faptul în sine?

Am plecat efectiv de mai multe ori. M-am refugiat, dar nu mai mult de 2 zile, la familie. Dar pentru că din partea lor nu simțeam efectiv o înțelegere și o dorință de ajutor, ci mai degrabă vină și condamnare, mă întorceam la el de fiecare dată. El jura că nu mai face nimic rău, că nu va mai bea… Promisiuni deșarte. Cred că declicul s-a produs când am reușit să obțin un job și mi-am dat seama că în primul rând am nevoie de o oarecare stabilitate financiară pentru a putea pleca. Ca să îmi pot crește singură copilul, fără să stau cu mâna întinsă. Copilul meu, de fapt, m-a pus să promit că vom pleca. Este de o inteligență rară și are o gândire extrem de matură. 2 ani mi-a luat efectiv să mă pregătesc pentru o plecare pe care el nu a bănuit-0. De fapt, știa că voi pleca, dar nu-și imagina că de data aceasta va fi definitiv.

Copilul era martor la agresiuni? Cum încercai să îl protejezi?

Deși inițial am vrut să nu răspund la această întrebare pentru că simt că este viața lui și nu am dreptul să vorbesc despre ea, vreau ca mamele care trec prin aceeași experiență să înțeleagă cât de mult rău poate face violența domestică acelui suflet pe care îl iubesc mai presus de orice. Copilul meu a suferit de anorexie și bulimie la vârsta de 2-3 ani, apoi de atacuri de panică și vomita frecvent din cauza plânsului când nu reușea să îl oprească pe tatăl său din a mă lovi. În primul an de viață îmi amintesc că îl adormeam cu mâinile pe urechi, ca să nu poată auzi vorbele mizerabile pe care tatăl lui mi le adresa. După ce am plecat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl duc la un psiholog. Acesta m-a asigurat că este în regulă, în mare parte datorită coeficientului de inteligență mare cu care este înzestrat. Acesta a reprezentat un mecanism protector pentru creierul și sufletul lui. Am avut noroc.

Ai cerut ajutor? Știa cineva prin ce treci?

Am încercat să cer ajutorul unei fundații. Am mers chiar la ei la sediu într-o zi ca să descopăr că au ușa închisă și este nevoie de o programare prealabilă. Am fost dezamăgită și am hotărât să mă ajut singură. Știau câteva persoane apropiate, inclusiv familia. Dar toate agresiunile, care nu au fost zeci ci sute, poate chiar mii, nu le-am povestit nimănui în detaliu. Nu am vrut să împovărez pe nimeni. Aveam momente când îi împărtășeam prin ce trec prieteni mele.

Ce simțeai? Ce te făcea el să simți?

La început, o bună perioadă de timp, am fost pur și simplu șocată. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie. Apoi am învățat să mă adaptez. În sensul că evitam orice lucru știam că-i va putea provoca o reacție nedorită. Făceam orice pentru a fi liniște iar orice nu vrei să știi ce poate însemna. A fost omul care a reușit să trezească în mine niște gânduri și idei pe care nu mi le-aș fi dorit vreodată. Noaptea, după ce el adormea, vizualizam tot felul de scenarii de răzbunare. Nu le-am pus în practică datorită conștiinței și copilului meu, motivul existenței mele.

Cum ai plecat? Cum a fost după ce ai plecat?

În primele luni mă pregătisem pentru eventuale reacții violente. Credeam că mă va urmări, că va veni după mine. Priveam peste umăr constant, de fiecare dată când mergeam pe stradă. Am luat în considerare când am strâns banii ca să plec și să apelez la servicii private de pază și protecție. Sunt genul de om căruia îi place să fie pregătit pentru orice. Inclusiv pentru neprevăzut. Nu au fost decât câteva situații în care a venit la mine acasă beat și s-a dat în spectacol. Dar după cum zice o bună prietenă, câinele care latră nu mușcă. Nu a avut curajul să facă absolut nimic în public, a învățat și i-am demonstrat că nu mai are absolut nicio putere asupra mea.

Cum e viața ta acum, de mamă singură?

Cred că ultimii 2 ani au fost cel mai intens trăiți din toată viața mea. M-am bucurat la maxim de fiecare clipă de libertate, am învățat din nou că pot face absolut tot ce îmi doresc, când îmi doresc. Și, mai mult, am redevenit cum eram înainte: un om bun care își dorește să ajute alți oameni. Spun asta pentru că viața cu el ajunsese să șteargă din bunătatea mea, să mă înrăiască, să mă sălbăticească. Nu pot spune că este ușor să fii mamă singură, să fii totul pentru copilul tău, să muncești în continuu zi-lumină. Dar faptul că pot alege în fiecare clipă a existenței mele ce mănânc, cu ce mă îmbrac, cu cine vorbesc și unde merg reprezintă o bucurie pe care mulți, majoritatea oamenilor nu o pot înțelege.

Ce sfat ai pentru femeile care trec prin așa ceva?

Sfatul meu este să nu își piardă speranța, să încerce să caute un sprijin. Iar dacă sunt singure și nu le ajută nimeni efectiv, tot există o șansă de a scăpa. Primul pas este să aibă o oarecare stabilitate financiară. De aici se leagă și restul. Își vor permite să facă alegerile pe care și le doresc. În teorie sună ușor pentru că această stabilitate este mai greu de dobândit în practică. Eu, de exemplu, mi-am pierdut un loc de muncă din cauza lui. Dar nu am abandonat. Și chiar dacă mi-a luat 10 ani, am reușit. Acești 10 ani nu mă fac să mă simt deloc curajoasă. Cred că aș mai fi stat încă 10 dacă nu era copilul. El a fost curajul meu, el mi-a dat putere să lupt și să îndur. Știi ce a fost cel mai greu? Să mă abțin să ripostez. Aș fi putut de multe ori, aveam tăria fizică necesară, dar mi-am dat seama că orice ripostă mi-ar fi putut pune viața, respectiv libertatea în pericol. Iar acest monstru nu merita ca al meu copil să rămână pe drumuri sau orfan.

Sursa foto: prezi.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.