Muntele vrăjit. Realitatea, nu cartea

Am ajuns astă-vară(zici că a trecut deja un veac) într-un loc uitat de lume, unde poposeşti doar dacă îţi doreşti cu adevărat. Cătunul Alunu, pitit în munţi, pe lângă Valea Drăganului nu e un loc în care să nimereşti din greşeală. Trebuie să mergi mult, să te rătăceşti dar să nu renunţi, să te întorci din drum şi să speri. După vreo oră şi ceva de mers, un camion blocat şi câteva semne de întrebare, raiul şi-a deschis porţile sub ochii mei.

Peisaje ireale, lumină perfectă, câteva case răzleţe, încă vreo 2 în construcţie. De altfel doar zgomotul făcut de muncitori te mai ţinea cu picioarele pe pământ. Altfel ai fi simţit foarte bine că poţi şi să zbori acolo. Pentru că acolo totul pare posibil.

Venisem cu un gând. Să-l caut pe dom’ profesor. Nu ştiam despre el decât că e omul locului. Atât şi nimic mai mult. La căsuţa lui, desprinsă parcă din poveştile acelea frumoase, bune de citit la gura sobei, într-o iarnă geroasă, nu era nimeni. Mă gândeam că îl găsesc pe malul lacului, la bărci. Nu era nici acolo. M-am aşezat în iarbă, printre flori şi gângănii care nicăieri nu par mai prietenoase ca acolo, zicându-mi în gând că stau câteva minute, cât să îmi umplu inima şi plec mai departe.

N-am idee cât a trecut până când am văzut 2 bărci în zare şi apoi am început să aud chiotele care veneau dinspre ele. Au coborat câţiva adulţi şi nişte copii, nici unul mai mare de 5 ani. Ciripeau veseli, de parcă toată lumea a lor era. De fapt, aşa şi era. Pe dom’ profesor l-am recunoscut dintr-o privire, fără să-l fi văzut vreodată până atunci. Înalt, atletic, cu o voce baritonală dar extrem de blândă.

Din momentul în care el a deschis gura noi toţi am cam amuţit. Avea o mie de poveşti pe minut, nu răspundea niciodată cu adevărat la o întrebare pentru că îţi dădea ţie ocazia să extragi răspunsul. Ştia de toate: poezie, proză, fizică, matematică, geografie. El a fost însă o viaţă profesor de educaţie fizică. Şi educaţie a făcut toată viaţa. Apoi a adus copii în tabere la Alunu. Îi învăţa să vâslească, să cucerească muntele dar să îl respecte, să trăiască. Acum nu mai face asta. Nu că nu i-ar placea, dar n-are cum să îndeplinească normele cerute de Minister. La Alunu n-ai semnal la telefon sau internet. Oricum nu ţi-ar folosi, căci nici curent nu e acolo. Apa e trasă din munte, de la vreun kilometru şi ceva depărtare. Practic, nu e nici urmă de civilizaţie. În realitate, acela este unul dintre cele mai civilizate locuri ce poate exista pe pământ.

Am stat câteva ore acolo şi am plecat ca un bebeluş. Curată în creier şi suflet, cu o stare de linişte ce nu mi-a fost dat vreodată să simt. O singură urma de regret mi-a rămas. Că nu am reuşit să văd muzeul lui dom’ profesor, pe care tocmai îl renova. Dar îl voi vedea. Pentru că mă voi întoarce.

P.S.: Un om tare drag mie, despre care am mai scris aici, mi-a arătat câteva din comorile lui dom’ profesor, costume populare adunate de-a lungul anilor chiar de dumnealui.