Nu e Godină erou, cât suntem noi laşi

Poliţia e acea instituţie de care se face mişto. Poliţiştii sunt subiecţi de bancuri, la fel ca Bulă, blondele şi Alinuţa. Gaborii sau miliţienii sunt tonţi, şpăgari, despotici. Sunt ţinta ironiilor sau a dispreţului colectiv. Cam asta era imaginea şi este încă a Poliţiei Române. Rar îţi era dat să auzi un cuvânt de bine despre cei din sistem. Nu că ar fi toţi la fel, dar când nu ridică nimeni capul, analizezi masa.

Până când a apărut el. Un puştan cu muşchi pe el, de zici că singurul lui scop în viaţă e să tragă de fiare şi să ia steroizi(aşa arată, nu îl bănuiesc de aşa ceva, ca să nu avem discuţii), şi cu limbaj de cartier. Nu tu burtă, nu tu chelie, nimic nu îl recomanda. Şi totuşi, se recomandă el: Marian Godină, poliţist. Apoi l-au recomandat postările lui pe facebook. Aşa l-am descoperit şi eu, cu ceva vreme înainte să se işte scandalul în urma căruia şi-a închis pagina de facebook(despre care dă acum detalii în cartea lui). Recunosc că au fost două lucruri care m-au făcut să îl citesc. Odată, scriitura lui. Doi, interesul personal. Puţini din sistem au îndrăznit să încalce sau să discute ordinele, şi mai puţini să vorbească despre mizeriile care se petrec acolo. Iar cei care au făcut-o, au făcut-o după demisie sau când au ieşit la pensie, nicidecum în timp ce încă erau angajaţi în minister.

Omul are condei. Da, ştiu, pudibonzii îi reproşează limbajul. Dar stau şi mă întreb câţi dintre cei deranjaţi de asta nu vorbesc la fel în viaţa de zi cu zi? Mă rog, cui nu-i place, nu citeşte. Sau aşa ar trebui. Mie îmi place. Ieri, când am citit că îşi dă demisia, mi-au dat lacrimile. Era o speranţă şi s-a dus şi aia pe apa Sâmbetei. A revenit asupra deciziei între timp şi sper ca aşa să rămână.

Vă spuneam mai devreme de interesul personal. Acum 17 ani, pe vremea asta, mă pregăteam pentru admiterea la Academia de Poliţie. Doar asta visam din copilărie. Părinţii mei, amândoi militari, au încercat ani de zile să îmi explice delicat(nu voiau să îşi încarce unicul copil cu probleme prea mari şi prea multe) că nu e o idee prea bună. Eu, încăpăţânată cum eram(fie, încă sunt), nici nu voiam să-i aud, nici să-i ascult. Până când, într-o zi, am avut o revelaţie. „Probele sportive sunt leşinătoare, dar nu imposibile. Examenul e greu, dar eu nu-s cea mai proastă din lume. Deci intru în Academie. Şi apoi ce fac? Că eu nu pot să spun: <<Da, să trăiţi!>> şi să trec mai departe, dacă ştiu că eu am dreptate şi celălalt e un dobitoc.” Aşa că eu am ales varianta ‘a mai simplă: am renunţat şi m-am reorientat. Pe scurt: am fost o laşă.

Marian Godină nu doar că nu a renunţat, dar luptă zi de zi ca să schimbe un sistem în care cine nu ia şpagă, e privit ca un paria şi se face orice pentru îndepărtarea lui. Vorbeşte deschis(dar nu uşor, sunt absolut convinsă) despre pile, telefoane, ordine fără acoperire şi altele din aceeaşi categorie. Nu că noi n-am şti de ele. Nu ne spune nimic nou. Dar le spune unul „de-ai lor”. A spart casta. Probabil că cei cinstiţi, ca el, din acelaşi minister, îl privesc ca pe un erou. Dar atâta vreme cât nu vor lua şi ei atitudine, minuni nu se vor întâmpla. Nu va rezista la nesfârşit mizeriilor, chemărilor la raport, miilor de explicaţii cerute. E, până la urmă, om. Iar oamenii, dacă sunt supuşi unei presiuni constante, până la urmă cedează. Dacă fac însă front comun, pot provoca o revoluţie. Iar Ministerul de Interne chiar are nevoie de o curăţenie generală. Una profundă, nu doar de ochii soacrei.

P.S. Îi puteti comanda cartea „Flash-uri din sens opus” aici. N-o să se îmbogaţească, dar măcar cu o ciungă putem să facem şi noi cinste pentru că ne descreţeşte frunţile şi deschide o uşă acoperită cu mii de lacăte.

susa foto: facebook