O seară aparent banală s-a transformat într-un experiment social

Deja mă gândeam că a fost o idee foarte proastă să o las să facă asta, că o să sufere şi o să ia totul foarte personal. În timp ce eu îmi făceam o mie de griji, ea continua să se mire de reacţiile oamenilor, dar să continue să intre cu alţii în vorbă.

0

Mi-am crescut copilul încercând să îi arăt că e normal să aibă păreri, că lumea nu e doar un tărâm cu zâne roz, dar nici doar în alb şi negru, încurajându-l să se ducă, să intre în vorbă cu oamenii (bine, nici nu avea nevoie de prea multe încurajări), să întrebe, să ceară.

De multe ori am fost întrebată ce şi cum am făcut de am un astfel de copil şi mereu am răspuns la fel: „Am avut un material bun cu care să lucrez.” Da, fac parte din categoria oamenilor care nu cred că există o reţetă pentru toată lumea. Cred că poţi să scoţi la suprafaţă şi să şlefuieşti ceea ce există deja. Nu cred că poţi învăţa empatia, de exemplu, aşa cum nici nu poţi convinge pe cineva să fie agresiv dacă îi lipseşte această genă.

Sigur că nu am un copil perfect. Nici pe departe. Nici genial nu e şi cei care mă cunosc ştiu că e tocmai ce nu mi-aş fi dorit pentru el. Eu îmi doresc altele pentru fiică-mea: îmi doresc să fie sănătoasă (se subînţelege), să fie fericită, să iubească şi să fie iubită, lucruri d-astea simple, pentru oameni simpli. Şi ca să poată face lucrurile astea cred că are nevoie să interacţioneze cu cât mai multă lume şi să fie expusă cât mai multor situaţii.

Mai nou a trecut la provocări, la autoprovocări. Aşa cum s-a întâmplat într-o după-amiază frumoasă, când am mers la un workshop de ceramică în centrul Bucureştiului. A modelat ea ce a modelat, le-a făcut capul calendar doamnelor cu care ne-am însoţit pe acolo, dar la un moment dat a decis că sunt prea puţini oameni la atelier. Aşa că s-a ridicat frumos de la măsuţă şi s-a apucat să invite trecătorii să ni se alăture. Ştiţi cum fac fetele acelea din Centrul vechi, când vă îmbie să intraţi în localul la care lucrează? Fix aşa era a mea, doar că ea avea altă ţintă.

  • Bună ziua! Doriţi să învăţaţi să modelaţi în lut? E gratis, iar Ana e artistă.

Prima persoană pe care a invitat-o era o doamnă cu un copil cu vreun an, doi mai mare decât Diana. Atât eu, cât şi restul celor de la atelier am rămas siderate când am văzut reacţia doamnei în faţa piticei. Scârbă amestecată cu iritare şi ceva răutate. Şi-a tras copilul de parcă a mea era ciumată şi m-am mirat sincer că nu a scuipat-o sau înjurat-o. A urmat un şir de reacţii destul de dubioase, de care Diana nu mai avusese parte până acum. Au venit apoi şi alte refuzuri, mai blânde şi civilizate, dar preponderente erau tot cele nefiresc de dure.

Deja mă gândeam că a fost o idee foarte proastă să o las să facă asta, că o să sufere şi o să ia totul foarte personal. În timp ce eu îmi făceam o mie de griji, ea continua să se mire de reacţiile oamenilor, dar să continue să intre cu alţii în vorbă.

La un moment dat o doamnă se opreşte şi îi cere mai multe detalii despre workshop. Îmi era clar că nu o interesează deloc partea cu olăritul, ci să discute mai mult cu fiică-mea. Au urmat câteva minute foarte haioase, în care Diana îi explica de ce ar trebui să încerce, iar doamna îi explica cât de topită e după ea. Lovitura de graţie a venit când doamna a scos nişte bani din portofel şi i-a spus fiică-mii că îşi doreşte să primească ceva făcut de ea. După şocul şi jena iniţiale, a rămas stabilit ca Diana să-i facă ceva cap-coadă şi să i-l lase la magazinul respectiv, de unde să îl ridice peste câteva zile. Este work in progress acum.

Doamna Gabriela, dacă printr-o cale nebănuită ajungeţi să vedeţi acest articol, să ştiţi că săptămâna viitoare vă aşteaptă struţo-cămila dintre bol şi scrumieră. 🙂

A mai urmat o serie de refuzuri destul de neplăcute, apoi un domn şi-a îndulcit refuzul cu un măr. Un altul cu un şir de mărgele. Deh, ştiu bărbaţii cum să ajungă la sufletul unei femei – o mâncare bună şi ceva bijuterii. Apoi o altă doamnă s-a oprit din drum şi i-a acordat Dianei câteva minute din timpul său. Au modelat împreună un coşuleţ şi au stat la poveşti. Iar Diana a prins aripi din nou.

Una peste alta, după-amiaza chiar a fost una reuşită. Am revăzut şi cunoscut oameni tare faini, cu care am stat de vorbă pe îndelete. Am aflat poveşti, am râs cu poftă şi am reuşit să fac ce n-am mai făcut de multă vreme: să studiez oamenii, să-i văd cu bune şi cu rele, să le observ reacţiile şi să încerc să le înţeleg, să aflu ce este în spatele lor.

Nu pot să nu remarc însă diferenţele dintre noi, ăştia de pe meleagurile autohtone şi alţii de prin ţări europene. Acolo nu trebuie să intre nimeni în vorbă. Zâmbesc ei automat când văd copii, la restaurante le fac meniuri speciale, au facilităţi pentru ei pe oriunde te duci, fie că vorbim de muzee sau de magazine. Sigur, sunt convinsă că nivelul de trai îşi spune cuvântul, dar cred că noi suntem propriii stăpâni, noi suntem cei care decidem dacă abandonăm în faţa grijilor şi a necazurilor şi ne transformăm în nişte persoane neplăcute şi necivilizate. Probabil am pretenţii prea mari. În ţara în care mai mult de 60% dintre copii confirmă că sunt bătuţi de părinţi, iar peste 20% dintre adulţi consideră că bătaia este o formă de educaţie, eu îmi doresc să văd că adulţii îi respectă pe cei mici.

Mă încăpăţânez să cred totuşi că oamenii ca cei din povestea noastră, şi îi includ aici şi pe cei care nu s-au oprit la poveşti, ci doar au zâmbit şi au refuzat politicos vor câştiga şi se vor impune în lumea asta despre care insist să cred că poate fi mai bună şi mai frumoasă.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here