Bianca Moruș

Nu împlinisem de multă vreme 20 de ani, când urechile au început să îmi fie agresate cu celebra întrebare: "Tu când te măriţi?" La început credeam că n-au oamenii miştouri mai bune în program. Apoi am presupus că e la fel ca în cazul oamenilor care vorbesc despre vreme. Nu ştii ce să scoţi pe gură, întrebi de măritiş.

Ca proaspătă mamă(mă rog, numai proaspătă nu eşti, dar depăşim acest moment), în primă fază eşti debusolată. Ai citit tot ce puteai citi în sarcină despre creşterea şi îngrijirea copilului, dar în primele zile în capul tău e un gol total, amestecat cu mii de informaţii care îţi bombardează creierul. Eşti copleşită de sentimentele de adoraţie pe care le nutreşti pentru chestia aia mică pe care ţi se pare că o pierzi printre degete şi paralizată de spaima că nu ştii ce să faci cu ea.

Nu cred că e cineva care să nu îşi imagineze cât de mulţi bani îţi scoate din buzunar un copil. Mă rog, nu îşi imaginează nimeni exact cât, dar se aşteaptă la sume mari. Ei, bine, întreţinerea lui este mai scumpă decât a unei maşini japoneze. Şi mai nasol e că plodul şi consumă mult.

Înainte să nasc, eram femeia clasică a anilor 2000 şi ceva. După serviciu erau obligatorii ieşiri cu fetele, cine târzii cu prietenii şi cumpărături, multe cumpărături. Şi rar cumpărăturile însemnau vizite în supermarket, căci oricum scopul frigiderului era să ţină apa rece.

Înainte să am copil, chiar înainte să plănuiesc să fac vreunul, eram mama perfectă. Ştiam exact cum trebuie educat piticul, ştiam exact unde greşesc toţi părinţii din jurul meu şi eram convinsă că eu voi fi mama perfectă, care va avea un copil perfect educat şi care îşi va aşeza lucrurile de aşa natură încât viaţa de dinainte să nu fie cu nimic afectată. Nici ieşirile în cluburi, nici cafelele cu fetele şi cu atât mai puţin timpul meu cu şi pentru mine. Şi cum viaţa are grijă să te plesnească puternic, nici pe mine nu m-a iertat. Cafele cu fetele?