Părinţi despre părinţi

Nu suntem perfecte! Nici nu avem asemenea pretenţii. V-aţi prins deja de asta. Dar nu putem să ne abţinem să nu cârcotim şi noi. Că doar înainte să fim mame am fost femei. Iar eu când văd anumite tipologii de părinţi, mai că îmi vine să îmi iau copilul şi să îi spun: „Uite, mami, aşa nu!”
Cel mai tare şi mai tare mă enervează părinţii care încep întotdeauna o frază cu: „Ia uită-te la fetiţa/băieţelul acela! El nu plânge./Mănâncă./Face la oliţă./Râde de tine!” Copiii nu râd de alţi copii dacă nu învaţă asta de la cei din jur. Dacă nu li se imprimă asta. Ei iau lucrurile ca atare. Dar dacă îi compari în mod obsesiv cu ceilalţi, vor ajunge nesiguri pe ei şi vor suferi cumplit că nu se ridică la înălţimea pretenţiilor părinţilor. Serios, acum! Nici noi nu suntem cei mai frumoşi/cei mai deştepţi/cei mai…
Mă enervează cumplit şi părinţii care le dau indicaţii copiilor la locul de joacă. „Dă-te în leagăn!” „Mergi pe tobogan!” „Dacă te-am adus la trambulină, atunci sari!”. Invariabil replicile de genul ăsta sunt urmate de ameninţări: „Dacă nu te joci, mergem acasă” etc.
Pe părinţii nepăsători, care stau la 100 de metri de copil şi nu dau doi bani pe ce face acesta, îi cunoaştem cu toţii.
Mai sunt şi părinţii overprotective: „Nu te duce pe aceeaşi trambulină cu fetiţa, să nu te loveşti”, „Nu te urca acolo, că o să cazi”.
Sau obsedaţii de curăţenie: „Să nu îţi murdăreşti rochiţa”, „Nu te juca cu pământ”, „Nu te aşeza pe jos”.

Sunt convinsă că fiecare dintre noi a spus, la un moment dat, măcar una dintre replicile de mai sus. Căci e firesc să ne pierdem cu firea sau răbdarea. Dar atâta vreme cât nu ne facem un obicei din asta, copiii noştri au cel puţin o şansă la libertate. Libertatea de a fi ce îşi doresc şi ce simt.