Plângi, fata mea, dacă asta îţi face bine!

De când suntem mici auzim mereu:

– „Nu plânge, că e ruşine!”

– „Nu plânge, că acum eşti fată/băiat mare.”

– „Nu plânge, că se uită lumea la noi.”

Şi mulţi continuăm să transmitem aceleaşi lucruri, copiilor noştri sau ai altora, că doar românului îi place să dea sfaturi şi să se bage în vieţile celorlalţi. Ne învăţăm copiii să nu îşi exteriorizeze sentimentele, nu-i lăsăm să îşi urle durerea, neputinţa, frustrările, nu cumva să îi deranjăm pe cei din jur. Sau, Doamne fereşte, să ne judece aceiaşi iluştri necunoscuţi.

Sunt mai importanţi oameni pe care, foarte probabil, nu îi vom mai vedea a doua oară în viaţă, decât nevoile şi trăirile propriului copil. Îi transformăm în viitori adulţi de gheaţă, care ştiu că trebuie să ţină doar pentru ei suferinţele şi durerile. Şi care apoi se întreabă de ce oare au devenit cinici, insensibili sau explodează pentru că nu le-a răspuns la salut vecinul de la 3.

E plină lumea de oameni cărora le e ruşine să plângă chiar şi când sunt doar ei cu ei. Pentru că lucrurile nu se simplifică nici la maturitate, aşa cum ne place să credem când suntem copii. Ba dimpotrivă. Acum, bărbaţii n-au voie să plângă pentru simplul motiv că sunt bărbaţi. Eu n-am reuşit să găsesc regula asta, dar cică vin pe lume cu instrucţiuni clare: „Nu plânge, că ţi se taie…” Nici femeile însă n-au voie să plângă. Pentru că femeile trebuie să fie puternice. Ele sunt capabile să îndure orice, de la naştere până la foamete. Nu au timp şi nici voie să se smiorcăie, pentru că altfel sunt considerate nedemne.

Şi eu am crezut aproape o viaţă întreagă că nu e în regulă să plâng. Că o să fiu considerată fraieră, sensibilă, mironosiţă, poate chiar prefăcută. Că o să mă calce toata lumea în picioare şi că o să fiu luată la mişto. Sigur, acum nu prea îmi mai pasă de ce spun cei din jurul meu.

Tocmai de aceea pot să îmi permit să îi spun fiicei mele:

Plângi, fata mea, dacă asta îţi face bine. Plângi pentru că eşti furioasă. Plângi pentru că eşti tristă. Plângi de bucurie. Plângi la un film. Plângi când citeşti o carte. Plângi când te doare corpul. Dar plângi mai ales când te doare sufletul.

Nu e o ruşine să plângi. Nu te face nici mai proastă, nici mai urâtă şi nici mai ciudată. Dar plânsul te eliberează. Şi nu te lasă să te transformi într-un om de gheaţă. Sunt şi aşa prea mulţi îngheţaţi pe lumea asta. Fii tu sufletul sensibil care poate să îi dezgheţe pe ceilalţi. Pentru că puterea nu înseamnă să nu plângi. Puterea înseamnă să ştii să te opreşti când nu mai poţi, să te eliberezi şi abia apoi să mergi mai departe.