Plusuri şi minusuri în 2 luni de izolare. Varianta necenzurată şi fără pozitivism fals a vieţii în izolare

Exact acum 2 luni intram de bunăvoie şi nesilită de nimeni în izolare. Ştiu exact data pentru că era ziua fiică-mii, iar aia a fost ultima zi în care a mai mers la şcoală şi tot atunci a întrerupt şi after-ul, dar şi toate celelalte activităţi pe care le mai făcea. Nu se anunţase încă starea de urgenţă, dar lucrurile arătau deja complicate aşa că n-am văzut logica pentru care ar fi trebuit să risc. În câteva zile avea să se închidă totul deşi încă nu ştiam asta.

Mă uit la data din calendar şi încă nu-mi vine să cred că s-au făcut 2 luni de atunci. 2 luni de când n-am mai pus piciorul în parc, 2 luni în care pot număra pe degetele de la mâini ieşirile pentru cumpărături şi cele pentru activităţi sportive. Am avut nişte tentative de ieşit la alergat cu mândra, dar pe mine m-a amorţit de tot statul ăsta în casă, iar ei îi stătea în gât orice potenţială ieşire numai la gândul cicălelilor: „Nu pune mâna. Nu te aşeza. Nu te apropia de oameni.”

Am trecut prin toate stările posibile: de la frustrare la disperare, de la nervi la tristeţe. Am pierdut plecarea în vacanţa programată de ziua lui Didi, cele mai multe contracte s-au dus într-o săptămână, iar cele rămase îmi ocupă mult mai mult timp decât de obicei pentru că mişună un copil prin casă 24 de ore din 24. Bine, mai ia o pauză mică pe timp de noapte, pauză pe care o împart în câteva ore de somn şi câteva ore de recăpătat minţile cu ochii-n filme pe Netflix sau HBO.

Ştiţi cum e vorba aia cu „ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea îndeplini?” Ei, la mine a funcţionat fix pe invers. Eu n-am vrut niciodată, dar niciodată să fac homeschooling. Nu-mi place, n-am răbdare şi nici skill-uri. Hahaha, şi-a spus viaţa! Ia de-aici şi lucrează cu copilul. Bine naibii că e doar la pregătitoare şi încă mai înţeleg una, alta. Când o ajunge la fracţii o să-şi dea seama cât de praf sunt. Noroc cu tac-su, că ştie matematică şi sper să facă faţă şi materiei, şi încăpăţânării plodului din dotare.

Din acelaşi capitol, n-am fost adepta statului cu copilul acasă, aşa că eu am plecat la muncă pe când avea pitica un pic peste 10 luni, iar pe ea am expediat-o la creşă pe la vreo 2 ani. Oricum în restul timpului nu aveam voie să mişc în front, măcar în timpul zilei să mă relaxez prin muncă. Iaca pocinog, că acum s-a ales praful şi de asta. Eram absolut convinsă că ne vom scoate ochii pe rând: eu cu copilul, copilul cu mine, tac-su cu copilul, eu cu tac-su. Nu mă întrebaţi cum, dar încă suntem toţi în viaţă şi cu prea puţine vânătăi, şi alea cauzate de fotbalul jucat, unde altundeva, în apartament.

Am încercat în primă fază să respect o oarecare normalitate şi să instaurez program de şcoală, program de lucru, program de joacă, timp pentru curăţenie, spălat, gătit. La dracu! Asta nu e o situaţie normală, aşa că s-a cam ales praful de reguli. Aia e! N-o să moară nici copilul că mănâncă prea multe dulciuri, nu leşină nimeni dacă ne trezim la 9 şi ne apucăm de muncă la 10, nici dacă nu se mai culcă copilul la 9, ci la 11 noaptea. Ups, ba da! Asta mă cam omoară pe mine, că acum, în loc să mă culc la 12, mă culc pe la 2, 3. Păi dacă nu după ce adoarme ea, când să îmi iau şi eu pauza aia de ţi-o recomandă toţi specialiştii în well being sau cum mama mă-sii se mai cheamă şmecheriile alea de care se tot scrie pe internet?

Bine, observ că acum şi scriu urât, nu doar vorbesc urât. Poate pentru că-mi lipsesc drumurile cu maşina în care înjuram şi eu liberă ca pasărea cerului, iar acum vă oripilez pe voi cu limbajul meu de om needucat la pension.

Am avut suişuri şi coborâşuri multe în lunile astea, mai ales coborâşuri că, aşa cum am mai spus, eu nu ştiu prea bine şi prea multe despre gândirea pozitivă în situaţii din astea. Când văd pe Facebook mesaje peste mesaje despre organizare, pozitivism, eficienţă mă ia durerea de cap şi-mi vine să mă apuc de băut încă de dimineaţă. Eu nu pot să le fac pe toate şi nici nu vreau, că nu-s Wonder woman. Noroc cu fetele mele şi whatsapp-ul, că acolo mai vărsăm multe dintre frustrări şi ne şi hlizim ca nişte mame tembele şi superficiale ce suntem.

Am noroc şi cu un copil teribil de simpatic şi, chit că îmi face părul creţ în fiecare zi şi mă gândesc în care cui să-l mai proptesc când face tâmpenii după tâmpenii, îmi dă câte un zâmbet sau o replică de se alege praful de toţi nervii mei. Bine, nu mereu. V-am spus că nu-s pe pozitiv. Ne-am şi certat în perioada asta de mama focului, cum zice piticania, dar am şi râs în hohote din nimic, aşa că măcar se face un oarecare echilibru pe acolo.

Am noroc şi cu faptul că mai toate activităţile copilului s-au mutat online. Sigur, la capitolul noroc nu intră şi şcoala online, pe asta am lămurit-o deja. Abia aştept ziua în care copilul îşi va stresa din nou învăţătoarea cu dileme, nu pe mine. Bine, şi copilul o aşteaptă cu nerăbdare, deşi ştie că până la toamnă nu mai are acest noroc. În rest, after-ul, teatrul, dansul, toate şi-au continuat programul în online şi recunosc că fără ele astea 2 luni ar fi fost şi mai greu de trecut.

Am noroc şi cu înţelegere atunci când simt că explodez. Weekendul trecut eram atât de căzută încât am vrut să văd – vorba vine, am vrut, n-am mai putut – dacă moare cineva din casă de foame dacă nu fac eu de mâncare. N-a murit niciunul. Nici nu au leşinat hainele că nu le-am spălat atunci şi nici chiuveta n-a protestat că nu a fost spălată. Eu, în schimb, am reuşit să termin cartea începută înainte de izolare, am făcut sport, mi-am vopsit unghiile mai ceva ca ouăle de Paşte, m-am epilat şi am descoperit că am şi creme încă în perioada de valabilitate. Şi nici nu m-am simţit vinovată. Mai pe scurt, mi-am băgat picioarele în ele de responsabilităţi şi am descoperit că se poate trăi şi aşa, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp.

Am avut zile când am devorat ştirile şi postările din Social Media, am avut zile când nu m-am atins de televizor, iar pe telefon n-am pus mâna cu orele. Am ieşit din bulă şi am văzut o mulţime de lucruri care m-au scos din minţi. Am descoperit că tâmpiţii din online sunt mai mulţi şi mai activi, că altfel nu-mi explic afluxul de mesaje de la tot felul de cretini care au impresia că messenger-ul e loc de agăţat. Atâta plăcere să dau block n-am mai simţit de pe vremea când eram tânără şi înjuram live şi necenzurat specimenele care au impresia că dacă mergi singură pe stradă eşti la dispoziţia lor.

M-am oripilat când am realizat câţi oameni aleg să creadă minciuni şi teorii ale conspiraţiei. Cei mai mulţi sunt dintre aceiaşi care propovăduiesc nenorocirile vaccinurilor şi minunile uleiurilor esenţiale. Mi-am dat seama că nu are rost să-mi irosesc timpul în discuţii contradictorii cu astfel de indivizi şi în general am preferat să le evit. Sigur, mai puţin când sunt foarte capsată şi îmi dau seama că ăia mai nou apăruţi pe pagina mea de Facebook au impresia că sunt o tipă drăguţă. Nu-s! Şi simt nevoia să scot ghearele din ce în ce mai des. Chiar, măi, Zuchi, la butonul de block ai putea să pui o iconiţă potrivită dacă tot îţi place să scoţi emoticoane noi.

Am fost certată pentru că mi-am donat ziua de naştere. Ăsta a fost momentul WTF al zilei respective.

Am observat că înainte deranjau copiii şi pisicile pe Facebook, acum deranjează cam orice. Deranjează dacă te plângi, deranjează dacă faci mişto, deranjează dacă visezi la vacanţe în loc să le plângi de milă celor rămaşi fără serviciu şi tot aşa. Evident că deranjează, pe toţi ne deranjează câte ceva, dar nu prea înţeleg plăcerea asta de a-i hăitui pe ăia cu care nu eşti tu de acord. Mergi, măi, nene, mai departe dacă nu-ţi convine! De ce trebuie să scuipi venin pe la alţii? Lasă, că avem şi noi frustrările noastre, nu ne mai trebuie şi ale alora.

În altă ordine de idei, am văzut că se poartă planurile pentru 15 mai. Am şi eu: să evit cât pot de tare aglomeraţiile, să continui cât se poate distanţarea socială, să port mască în spaţiile închise şi să continui să respect normele de igienă. Nu de alta, dar vreau să-mi vărs frustrările pe aici şi în următorii ani.