Profesoara de 28 de ani care schimbă mentalităţi şi oameni

0

Cred că nu trece zi în care să nu mă plâng de ţara asta şi de mulţi oameni care locuiesc în ea. Nu e zi în care să nu îmi pierd speranţa că s-ar mai putea schimba ceva în bine şi că vom ajunge să avem şi noi o Românie civilizată, în care respectul pentru cel de lângă noi să fie un lucru natural. Şi apoi mai descopăr câte un om care îmi arată că nu am voie să renunţ, că noi avem puterea de a schimba şi că om cu om se face România frumoasă. Azi v-o prezint cu Mălina, o femeie pe cât de frumoasă, pe atât de puternică. Eu am asemănat-o cu Michelle Pfeiffer în Dangerous Minds, doar că Mălina nu interpretează vreun rol, ci este autentică, sinceră, plină de iubire şi dătătoare speranţă. Luaţi-vă timp să citiţi şi să o descoperiţi. Vă promit că merită!

Mălina, câţi ani ai, unde ai crescut, de unde vii, unde ai fost și de ce te-ai întors?

Împlinesc în curând 28 de ani și sunt fată de la țară, get beget. Am crescut în satul Epureni, județul Vaslui, un sat de vreo 1600 de locuitori la care mă întorc mereu cu mare drag.

Când eram mică, tatăl meu îmi povestea despre excursia lui în Bulgaria, singura dată cand ieșise din țară și despre ce bătaie primise la întoarcere pentru că ‘uitase’ să menționeze că de fapt rămăsese corigent la nu știu ce materie exact înainte să primească banii necesari plecării. Îmi mai spunea cu regret că ar fi vrut să călătorească în zeci de alte țări și mă îndemna întotdeauna să plec oriunde văd cu ochii, să descopăr lumea. Mama, deși nu era cea mai bună în a-și exprima sentimentele și dorințele, voia acelaşi lucru și pentru ei, dar mai ales pentru mine. După ce mi-am pierdut tatăl, devenisem o adolescentă cu tot felul de războaie în suflet, cu mine, cu mama, cu cei din jur și îmi doream foarte mult să fug, să fiu independentă și să-mi îndeplinesc visul de a avea o engleză fluentă, neînţelegând foarte bine ce presupunea schimbarea asta sau la ce o să-mi folosească. După bacalaureat, am plecat în Anglia cu ajutorul mătuşii mele și al familiei ei, în ideea ca nu mă voi întoarce prea curând acasă. Îmi doream foarte mult să intru la o facultate de limbi străine, însă cu toată gramatica mea mâncată pe pâine, nu reușeam să am o conversație scurtă în engleză și mai și ratasem termenul limită pentru înregistrare. Decisesem, așadar, să încerc anul urmator, timp în care am făcut tot posibilul să-mi șlefuiesc abilitățile necesare acceptării la facultate. Întrucât primeam doar ‘alocația de orfan’ de acasă și deși mătușa mea mă ajuta cu toate necesare șederii mele, am început să ajut o vecină la curățenie, de la o vecină au mai aparut câteva cereri asemănătoare și ajunsesem să lucrez la câte 3 familii pe zi, când la treburi ale casei, când la babysitting, profitând de orice oportunitate de a-mi exersa engleza în același timp. Cântecele de leagăn pentru cei mici și scenetele de teatru cu jucăriile de pluș înainte de culcare ajutau enorm, copiii de care aveam grijă fiindu-mi cei mai buni profesori.

În octombrie 2010, intram cu emoții cât casa la primul curs de engleză din cadrul Universității din Southampton.

La absolvirea facultății nu aveam gânduri clare asupra unei cariere, însă eram dornică să învăț lucruri noi, chiar dacă acestea veneau cu ceva riscuri, riscuri care mi-au adus ulterior cele mai frumoase lecții, experiențe și oameni. Și nu-mi era teamă să muncesc, însă mi-era groază de munca de birou. Așadar în următorii ani am facut un du-te-vino între câteva țări și Anglia, unde mi-era foarte ușor să mă întorc, unde mă simțeam bine-primită, însă niciodată cu totul acasă. Am plecat în Elveția vreo 6 luni ca au pair la o familie cu două minunății, unde mă chinuisem să învăț franceza și să nu mă îngraș. Din Elveția, înapoi în Anglia unde am lucrat ca agent de vânzări la o companie de design interior, încercând să-mi strâng bănuți pentru una dintre experiențele care mi-au deschis apetitul pentru aventură și pentru munca voluntară, Mongolia Charity Rally, un road trip caritabil prin care împreună cu echipa mea formată din doi neozeelandezi și un englez, am călătorit de nebuni din Anglia până în Mongolia pentru a strânge fonduri necesare unor proiecte educaționale și de sănătate și pentru a dona mașina noastră spre a fi folosită drept mașină de urgență în pustietatea mongolă. În drumul nostru, am trecut prin România, am făcut couchsurfing la Sibiu, ne-am minunat cu toții de Transfăgărășan, am fost cazați și hrăniți gratuit de niște super oameni la o pensiune de munte și ne-am odihnit câteva zile în lumea mea, înfruptându-ne din sarmale, borș, zacuscă și vișinată din-aia bună de-a mamei și petrecând cu prietenii mei. România era acasă, iar eu, cea mai mândră de asta.

Uitându-mă înapoi, îmi dau seama cât de bine se leagă trăirile mele. În această excursie am întâlnit un cuplu de englezi, în luna de miere, cu care am și făcut convoi din Azerbaijan până în Mongolia și care îmi făcuseră cunoștintă, prin intermediul a zeci de povești, cu un loc foarte drag inimii lor, o casă de copii din jungla thailandeză/burmeză. Mă îndrăgostisem iremediabil de tot ce-mi spuneau despre copii, despre viața simplă dintre bananieri, despre câte proiecte frumoase se desfășoară acolo pentru a oferi copiilor un viitor mai bun. N-a durat mult și cu toate că eram încă pe drumuri, îmi doream atât de mult să fiu în Thailanda. Întoarsă în Anglia, după 2 luni străbătând o bucățică din lume, am lucrat la Vodafone UK, punând deoparte pentru ce urma să devină una dintre cele mai importante lecții învățate până atunci. În august 2016 eram în drum spre Huay Ma Lai, un sat mititel de la granița dintre Thailanda și Myanmar, dar cu drumuri mai bune ca unele din București. La 10 minute în afara satului dădeam peste un semn care-mi arăta că ajunsesem la Baandada Children’s Home. M-au primit vreo 50 de perechi de ochi căprui, unii sărindu-mi direct de gât, unii ușor timizi, alții cumva reticenți. Aplicasem pentru poziția de coordonator de voluntari, însă devenisem în scurt timp și fundraiser, profesoară de engleză, ajutor de bucătăreasă, fermier, zidar sau vânzătoare la marketurile din orașul cel mai apropiat (făceam prăjituri și pâine împreună cu unii copii și vindeam, alături de traiste țesute de fete și tot felul de lucruri donate, pentru a mai aduna bănuți pentru casă).

Îmi petreceam zilele în picioarele goale, lucrând la un to do-list care se mărea constant, iar singura mea grijă erau familiile de șopârle Tokay cu care-mi împărțeam camera (nici măcar păduchii pe care îi primisem cadou nu mă țineau trează nopțile aşa cum o făceau creaturile alea).

Ce mă fascina cel mai mult era câtă dragoste primeau acei copii, dragoste care poate nu era atât de evidentă, dar era dată prin eforturile de a-i pregăti pentru o viață bună, de a le oferi cât mai multe oportunități de dezvoltare, de a-i ajuta să crească în persoane îndependente, gata să înfrunte orice fel de provocări din lumea celor mari. Majoritatea copiilor, deși fără acte de identitate (făceau parte dintr-o minoritate burmeză, unii neavând deloc familii, alții plângându-și familiile rămase în comunitățile de refugiați de dincolo de graniță), mergeau la școală, însă deprindeau și acasă tot felul de abilități precum țesăturile din diverse materiale, mecanica, munca în agricultură, artele plastice sau culinare și cântatul la diverse instrumente donate de sponsorii lor.

Mă atașasem incredibil de ei toți și mă simțeam în permanență ca o soră mai mare și că acolo mi-era locul. România, însă, îmi apărea din ce în ce mai des în gând și ideea de a face ce făceam la Baandada, dar acasă, îmi surâdea din ce în ce mai mult. După reînoirea ultimei vize, cu bocete de toate neamurile, dar și cu o liniște greu de explicat, am decis să mă întorc în Anglia pentru câteva luni, înainte de a face pasul cel mare. Ceva timp după, mă bucuram de turtele mamei făcute pe plită și de oamenii mei. Eram în sfârșit acasă cu totul.

Când ţi-ai dat seama că vrei să fii profesoară şi de ce crezi că asta era menirea ta?

În timpul facultății, la cursul de psiho-pedagogie, mi se părea un lucru extraterestru să devin profesoară întrucat nu mă consideram suficient de matură pentru o așa responsabilitate. Același sentiment l-am avut mulți ani după, deși mă conectasem foarte bine cu toți copiii de care avusesem grijă și deși făcusem niște lecții de engleză cu un grup de studenți internaționali în anul meu Erasmus, în Portugalia. În Thailanda însă, se produsese un declic așa, când, nevoită să țin orele de engleză care erau obligatorii (nu aveam suficienți voluntari la început), observasem că eram foarte confortabilă să fac asta și cumva copiii îmi răspundeau la modul de predare.

Aș minți dacă aș spune că sunt absolut sigură că asta e menirea mea, însă sunt foarte pasionată de engleză și aș vrea să pot folosi asta nu doar pentru a transfera cunoștințe de limbă, ci și pentru a-mi motiva elevii să deprindă tot felul de abilități și obiceiuri sănătoase. Unii profesori se încarcă în cele 10 minute de pauză, eu o fac când sunt printre copii, oricât de haotici ar fi câteodată.

E o senzaţie cu fluturi și toate cele bune când mă gândesc că poate, poate, prin sprijinul oferit, unii dintre ei se simt mai în siguranță la școală, că nu le va fi frică să greșească sau că vor vrea sa-și dezvolte și ei, la rândul lor, pasiunea pentru engleză sau orice altceva, așa ca mine.

Când te-ai întors în ţară şi cu ce gânduri?

Pe 4 decembrie se face un an de când i-am plâns mamei în pragul ușii, bucuroasă că despărțirile n-or să mai fie niciodată atât de lungi ca până atunci. În cei aproape 8 ani cât am fost plecată, România nu mi-a fost străină deloc. Aici erau toți ai mei, de-aici plecasem și-aici mă întorceam o dată pe an cu aceleași emoții în stomac pe ultimii kilometri spre casă. Citeam tot ce prindeam despre situația noastră și admiram online mulţi oameni făcători de bine care mi-au devenit între timp modele de urmat: Valeriu Nicolae, Cristina Hurdubaia, Magda Săvuică sau Claudia Costea fiind doar câțiva dintre ei. Mă bucuram la orice schimbare sau veste bună, mă întristam și mă enervam la orice tip de regres, la orice nedreptate și lege dată a prost, la orice reportaj cu copii flămânzi și oameni care o duceau mai rău decât mi-aduceam eu aminte din anii copilăriei. La alegerile din 2014, călătorisem vreo 4 ore și mă pierdusem prin Berna doar ca să merg să-l votez pe Iohannis. Dacă îndrăzneam să comentez asupra situației țării noastre mi se închidea gura adesea cu replici de genul: ‘Tu nu locuiești la noi în țară, cu ce te afecteaza pe tine?’ Și mult timp replicile astea mi-au dat un sentiment de vinovăție, cum că nu fac nimic pentru țara mea, deși încercam mereu să aduc onoare României prin ce eram, prin ce voiam să devin și prin cum mă comportam cu cei din jur. Nu am ascuns niciodată că sunt româncă, din contră.

M-am întors acasă să mă bucur în sfârșit, fără grabă, de familia și de prietenii mei și să mă fac utilă unde este nevoie. Acumulasem un set de cunoștințe, însă mă simțeam cam străină de toate la început, aşa că eram și sunt mereu pregătită să ascult sfaturi, să acumulez experiență, să am răbdare și să-mi caut cele mai bune modalități de a-mi ajuta țara. Sunt încă în proces de adaptare, însă cei apropiați și colegii mei din Teach mi-au făcut tranziția mult mai ușoară.

Când ai intrat în Teach for Romania şi de ce? Unde ai auzit de ei?

În stilul meu specific, mă hotărâsem să mă întorc în România, însă nu eram foarte convinsă de ce-o să fac odată ajunsă în sat și asta îmi dădea o anxietate destul de urâtă. Eu eram fixată pe asistență socială sau orice avea legatură cu acest domeniu pentru că îmi doream mult să lucrez cu copiii din zona mea (în ultimele luni în Anglia lucrasem cu copii din medii provocatoare și copii cu autism) și mai aplicasem de nevoie și nițică disperare la niște joburi de trainer pe engleză în corporații. Eram împăcată că pot lucra orice la început pentru că știam că va fi cel puțin un an de adaptare. Și-apoi, viața mea s-a cam schimbat așa, dintr-odată. Postase cineva pe Facebook anunțul de recrutare pentru a cincea generatie Teach for Romania. Eram încă în Anglia și țin minte foarte bine că am citit așa rapid despre ce era vorba și deja începuse să-mi galopeze inima. Nu mai era foarte mult timp până se închideau înregistrările și, hai, Mălină, pune-te pe completat formularul. Nici nu mai știu cine m-a sunat să-mi spună că am trecut în etapa următoare, dar parcă trăiesc și astăzi nebuneala care a urmat apelului. Eram nerăbdătoare să dau tot ce am mai bun, însă aveam mari așteptări de la mine, mai ales că urma să fie prima recrutare acasă, primul interviu în română, cu accentul meu moldovenesc destul de pronunțat. În ziua evaluării și a interviului s-a lăsat cu liniște-n gânduri, cu un și mai mare entuziasm, cu prietenii frumoase și cu începutul unei povești din care sunt tare mândră să fac parte.

Anul acesta se fac 5 ani de când Teach for Romania rescrie poveştile multor copii din ţara noastră. De ce-s oamenii ăştia care m-au adoptat în familia asta mare speciali? Aş putea scrie un eseu întreg doar despre asta. Au o pasiune pentru educaţie cum am văzut doar în filme şi-n reportajele despre şcolile din Finlanda, mereu caută modalităţi de îmbunătăţire şi soluţii în orice situaţie, investesc în dezvoltarea profesorilor nu numai ca dascăli, dar şi ca oameni, ştiu să asculte, să ofere sprijinul necesar şi formează o comunitate sănătoasă în adevăratul sens al cuvântului. Credinţa Teach e că fiecare copil are dreptul la educaţie de calitate, iar eu sunt cea mai recunoscătoare că fac parte dintr-o organizaţie care lucrează în fiecare zi pentru a face acest lucru posibil.

La ce clase predai?

Lucrez începând cu mogâldețele de la pregătitoare până la adolescenții în toată firea de la clasa a 8-a.

Dacă nu erai tu, nu aveam habar că există o localitate numită Toflea. Cum ai ajuns aici? Mulţi profesori caută locuri călduţe şi cât mai aproape de casă.

Când am intrat în Teach eram destul de conștientă că nu există parteneriat cu județul Vaslui (încă, *wink*wink, Teach for Romania), însă, încăpățânată și foarte legată de glie, am încercat din răsputeri să rămân cât mai aproape de zona mea, așa că Galați a fost următoarea opțiune. La ședința de repartizare a posturilor aveam vreo 11 opțiuni de sate, iar Toflea era unul dintre cele cu gradul de defavorizare cel mai ridicat și, în același timp, cel mai apropiat de granița cu Vaslui. Aveam mari emoții pentru că mi-era teamă că n-o să prind post, deși luasem o notă decentă la examenul de titularizare. Când m-am văzut cu semnătura în dreptul satului Toflea (și Tălpigi, 3 ore pentru completare), eram enervant de bucuroasă și cu un zâmbet până la urechi încât nu am băgat în seamă râsetele din sală însoțite de comentariile aferente “Tu știi unde e Toflea? Știi în ce te bagi?” sau “Tu ești pe pastile?”. Între timp, Toflea mi-a devenit al nu știu câtelea “acasă”, iar copiii mei, cei mai de preț parteneri în călătoria mea de professor.

Care sunt cele mai mari provocări?

Am aproape două luni de când sunt în “sistem” (întotdeauna mă amuză când se dă vina pe acest întreg imaginar pentru fiecare chichiță, deși noi îl alcătuim în totalitate), așadar încă descopăr noi provocări în fiecare zi. Am așteptat să-mi încep munca la clasă pentru a-mi face propria părere despre ce se întâmplă în educație și, deși am o experiență redusă, îndrăznesc să fiu întristată de multe situații la școală și în comunitatea copiilor mei. Toflea e un sat în nordul județului Galați cu o comunitate predominant de etnie romă, acesta fiind primul subiect de discuție atunci când cineva mă întreabă unde profesez. Înainte să mă întorc acasă eram atât de ignorantă când venea vorba de rasismul în țara noastră, nu-mi imaginasem vreodată cât e de pronunțat și des întâlnit. Apoi m-am lovit de comentarii îngrozitoare și mi-e rușine mie de rușinea celor care le rostesc cu atâta ușurință. În ziua când m-am îndreptat pentru prima oară spre Toflea m-am certat cu șoferul unuia dintre cele 3 microbuze schimbate pe ruta Epureni-Toflea, care refuzase să ia un domn de etnie romă de la Bârlad până la Berheci, deși avea suficiente locuri. Nu mi-a păsat că m-a făcut impertinentă, voiam doar să i se ofere același serviciu ca și mie, eu mergând în aceeași direcție. Cu tot felul de comentarii pe sub mustăți, ne-a luat pe amândoi și mi-am continuat drumul alături de nenea Ionuț cu care am și împărțit o ocazie de la Berheci până în Toflea. Aflasem despre el că are un singur băiat care învață să facă ceaune, că nu a fost niciodată la școală și, rușinat, că băiatul are doar 5 clase, că nu se descurcau să se întrețină și că a început și el să muncească. Avea o privire caldă și a fost prima persoană care mi-a spus că o să-mi placă în Toflea și că să nu ascult răutățile care or să vină. Mi-a urat sănătate și l-a bodogănit pe șoferul mașinii să mă ducă până la școală, ‘că nu știe domnișoara profesoară drumurile noastre’.

Poate nu pare relevantă povestea, însă, din nefericire, copiilor de etnie romă le este adesea refuzată speranța că pot și orice altă provocare doar adaugă la eșecul experienței lor la școală și viitorului lor în societate. Vorbim de sate cu un nivel de trăi foarte scăzut, de abandon școlar din cauze multiple (de obicei, părinții părăsesc țara pentru munca în străinătate și-și iau și copiii), analfabetism atât în rândul celor mici, cât și în rândul părinților, lipsa de condiții la școală și lipsa materialelor de studiu, aceștia fiind factori care nu țin de o singură persoană, oricât s-ar încerca aruncarea vinei când în directori, când în primărie, când în profesori, când în părinți, când în copii. Situația aceasta poate fi îmbunătățită doar dacă alcătuim o echipă din cei 5 piloni și asta e, de fapt, provocarea cea mai mare.

Ce piedici ai întâmpinat de când ai ajuns aici?

Mi se pare că tocmai acum începe greul, însă pe la început una dintre ‘piedici’, deși aș numi-o mai mult o încercare involuntară eșuată de descurajare, a fost cantitatea de comentarii sarcastice, ușor răutăcioase la adresa entuziasmului meu și a tot ce vreau să realizez la școală și-n comunitate.

De asemenea, după o ședință la județ, am postat online o părere controversată la adresa olimpiadelor, subiect principal într-o sală de 70+ de profesori de la sat și de la oraș cu tot felul de nevoi la clasă, profesori care nu au manuale în școli și care-și cheltuie banii pe hârtie, rechizite și alte materiale. La scurt timp, am primit câteva mesaje cum că ar trebui să-mi țin gura, că o să am probleme și că e mai bine să-mi văd de treabă. Cu toate astea, încerc să înțeleg de unde vin aceste comportamente și sunt pregătită să abordez subiecte care, îmi imaginez, ne scot din zona de confort. Ce refuz să fac e să închid ochii la astfel de situații. Mi se spune adesea că deranjez, nu numai la școală, însă aș vrea tare mult să se înțeleagă că nu o fac intenționat. Nu m-am întors acasă să salvez lumea, deși la asta mă gândeam, în mod arogant, cu ceva ani în urmă, dar nici n-o să plec capul la nedreptăți. Cred că noi toți avem responsabilitatea de a deschide subiecte sensibile cu intenția de a căuta soluții, de a asculta pe bune tot felul de perspective, renunțând, însă, la dorința asta arzătoare de a avea întotdeauna dreptate.

Observ zilnic că suntem atât de obișnuiți cu rău, cu neajunsuri, cu lipsa de efort încât orice fel de intenție binevoitoare e pusă la îndoială, e răscolită pe toate părțile până pălește. Noroc că m-a făcut mama a dracului și că nu renunț ușor.

Și nu, nu mi-e frică de consecințe.

Ce te face să rămâi?

În a doua săptămână de școală, unul dintre elevii ‘problemă’ m-a înjurat pentru că l-am rugat să ridice câteva ambalaje din curtea școlii, iar la clasă îmi deranja ora în continuu. Mi-am păstrat calmul, iar într-una dintre zile am tras aer în piept și l-am abordat în pauză, întrebându-l ce face și dacă mai e supărat pe mine. “Nu, doamna, n-am nimic!”, îmi răspundea I. cu o voce gravă. I-am pus mâna pe umăr și i-am spus că mă bucur că suntem din nou prieteni, însă nu părea foarte impresionat de asta. În următoarea oră a ridicat mâna pentru prima dată, iar câteva săptămâni mai târziu, într-o zi în care eu eram cu moralul la pământ, I. era singurul elev care-și făcuse tema. Nu-mi însușesc schimbarea lui de comportament, dar cred cu tărie că unii elevi din medii defavorizate și nu numai intră pe poarta școlii nu doar cu acel ghiozdan doldora de manuale și caiete, dar și cu un pachet greoi de traume, de lipsuri și de tristeți, iar eu învăț în continuu să nu mai judec anumite reacții la prima vedere. Școala și copiii mei din Toflea mă învață să fiu om.

De asemenea,

“Doamna, da’ parcă nu e așa de greu!”

“Doamna, putem să stăm după ore să facem engleză?”

“Doamna, ție îți pasă de noi, nu?”

“Doamna, te iubesc!”

Sau

“See you on Monday, miss!”, strigat de la zeci de metri distanță.

Ce-i lipsește sistemului educațional autohton?

Pentru mine, ca profesor debutant și proaspăt întoarsă în țară, e o chestiune la care reflectez zilnic întrucât nu-mi permit să mă dau vreo cunoscătoare după numai câteva luni la școală.

Cu toate astea, vorbim în stânga și-n dreapta de educație și ne gândim direct la note de 10, la copii olimpici și concursuri naționale și internaționale, de parcă singurul obiectiv ca părinți și profesori e să mărim teancul de diplome și să ne batem pe umăr de ce treabă bună facem noi. Eu consider că, pe lângă literație și cunoștințe de bază, educația de calitate stă în ce om devine acel copil după timpul petrecut în școală, cum se comportă în societate, ce vrea să realizeze mai departe pentru el și pentru comunitatea lui, cât e de curios și dornic să învețe și mai multe și să ajute și pe alții să învețe la rândul lor. Cred că punem așa multă presiune pe noi și pe copii de dragul de a bifa conținutul din programă, că nu suntem suficient de atenți la nevoile specifice fiecăruia. Și da, aici intervine și numărul mare de elevi la unele clase sau hârțogăraia inutilă care afectează pregătirea unei lecții interesante.

Mai mult, există aceleași așteptări de performanță de la toți elevii, în condițiile în care mulți copii vin la școală nemâncați, cu hainele murdare, îngreunați de problemele de acasă, ținuți în frig și privați de condiții de bază, de afecțiune, de bucuriile unei copilării normale.

Citesc online pe grupurile de profesori că elevii sunt din ce în ce mai proști, că cei de etnie sunt niște sălbatici, că părinții sunt neimplicați, că n-au cu cine-și face ora, că nu reușesc să le predea nici jumătate din programa (Dios mio!). Dacă noi mergem cu atitudinea asta în clasă, copiii ăștia ai noștri nu au din start, nicio șansă de reușită. Noi îi subestimăm tare mult, dar ei ne simt și n-or să coopereze niciodată cu un profesor care nu are încredere că ei pot face vreun progres, oricât de mic ar fi acela. Performanța asta, bat-o vină, stă uneori în a face un lucru un pic mai bine decât ieri.

De asemenea, nu putem avea aceleași așteptări de la toți părinții, oricât de mult ne-am dori asta. Unii dintre ei evită contactul cu școala de teamă că or să li se ceară bani, pe care nu-i au. Altora le e rușine că nu-și pot ajuta copiii la teme sau că o să li se bată obrazul pentru tot felul de lipsuri. Judecăm ușor, însă există un cerc vicios tare trist despre care puțini vorbesc. Sărăcia e o cruce greu de dus și spun asta nu din experiență personală întrucât mă consider destul de privilegiată, ci din privirile plecate ale unor oameni care nu reușesc să-și depășească condiția, priviri pe care refuz să le trec cu vederea.

Adunând toate înșiruirile mele, aș concluziona că sistemului nostru de învățământ îi lipsește educația oferită cu iubire și toate detaliile care o alcătuiesc: pasiune pentru meseria de profesor și determinare de a forma oameni buni pentru comunitățile noastre, focusul pe valori, cunoștințele utile și interesante pentru copiii prezentului nostru, lipsa echității și atenția la nevoile fiecărui pion în acest joc care pare să-și schimbe regulile în fiecare zi, fie el elev, profesor, director sau părinte.

Toată lumea se plânge, toată lumea cere. Tu de ce te plângi și ce ai cere, dacă ai avea cui?

De când m-am întors acasă cred că m-am plâns în special de răutățile gratuite, de egoismul și ignoranța predominantă în unele bule sociale și de lipsa de echitate. Ce-i drept, eu-s mai pe flower power așa, însă tare suntem dezbinați ca societate. La întoarcerea în țară, am locuit 5 luni în București și mi-am dat seama că unii n-au avut vreodată contact cu cei din mediul rural sau dintr-un context social-economic diferit de al lor și viceversa și că totuși se aruncă cuvinte anapoda și dintr-o parte și din cealaltă, neștiind că asta nu face decât să ne scoată în evidență urâtul din suflet și să ne îndepărteze și mai tare unii de ceilalți.

Mă mai plâng de oamenii de la putere, bineînțeles, și de cât de evident este că nu se vor schimbări reale, ci peticiri pe ici, pe colo, până se mai adună câte-o avere, două. Și-apoi mi-aduc aminte că politicienii fără noi nu există și că, de fapt, tot noi suntem responsabili de a-i pune în frunte și iar ne întoarcem la educație că doar cu ajutorul ei putem aborda critic acest subiect, fără a ne lăsa manipulați. Un alt cerc vicios, atât de greu de rupt, dar nu imposibil. Doar că na, patul nostru e cald și pilota din pene de gâscă moale.

Aș cere politicienilor care mai au ceva etică de muncă și care au intrat în businessul ăsta și cu niscaiva intenții bune pentru țară și cetățenii ei, să se grăbească cu apa, toaletele, căldura și o masă nutritivă în toate școlile din țară și să meargă la firul ierbii, să-și cunoască viitorii alegători că doar așa pot evalua adevăratele nevoi și căuta soluții reale.

Aș cere oamenilor talentați să-și împartă harul și pasiunea și cu copiii de la sate, oricât de greu ar fi să călătorești în unele părți ale țării. De la artiști, doctori, tâmplari, croitori, la avocați, bucătari, mecanici, sportivi, fiecare poate oferi o oră, două unor copii, învățându-i lucruri noi și arătându-le ce opțiuni au pe viitor și ce important e să muncim pentru visele noastre. Sunt adesea frustrată că nu-mi pot duce copiii la zecile de ateliere și evenimente promovate de prietenii și colegii mei din marile orașe și mă ambiționez și mai tare să fac tot posibilul ca elevii mei să aibă oportunitatea de a participa la tot felul de activități înafara ariei curriculare.

Mai presus de toate, aș cere tuturor care-și cam pierd speranța în România să nu renunțe, să creadă în bine, în oameni dornici de frumos, în oameni care fac eforturi pentru noi toți și să nu aștepte pentru a li se alătura. Sunt atâtea modalități prin care putem ajuta la vindecarea țării fără a-i mai aștepta pe cei de sus să ne dea cu țârâita, de la a sprijini nenumărate organizații și oameni care construiesc munți de bine (Teach for România, Asociațiile Dăruiește Viață și Bursa de Fericire, Magic Home, Magda Săvuică și Casa Share fiind câteva aproape de sufletul meu), la a face voluntariat acolo unde este nevoie sau la pur și simplu a fi un cetățean decent și la a nu mai întoarce privirea de la lucruri care nu ar trebui să se întâmple într-o țară europeană, cu capul sus și fără frică de a deranja.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here