Religia urii – când o femeie e bătută de iubit şi hulită de societate

Toate prietenele mele ştiu exact cum să pareze o mână străină îndreptată către ele, cum să mărească pasul pe stradă în prezenţa unor indivizi dubioşi sau cum să ţină cheile băgate între degete, cu vârfurile în sus, ca să intre noaptea în scara blocului cu o potenţială armă cu care să se apere în cazul unui atac.

0

Nu mai urmăresc tabloidele de mulţi ani, aşa că nu sunt la curent cu evoluţia domnişoarei Crudu în peisajul mediatic autohton, nici cu relaţiile sau presupusele ei relaţii. Prin urmare ştirea de ieri nu a fost, pentru mine, despre vreo vedetă/persoană publică, nici despre vreo piţipoancă/panaramă cum a fost denumită prin diverse locuri. Ştirea de ieri a fost despre o femeie bătută de iubitul ei şi umilită public de tot felul de indivizi, de la iluştri necunoscuţi la jurnalişti care se autoproclamează ca făcând presă independentă şi jurnalişti laşi, care scriu sub pseudonim, nici ăla foarte inteligent ales.

Un val de ură s-a abătut asupra Danielei Crudu doar pentru că este o femeie tânără, care şi-a expus formele şi nurii când şi unde a vrut ea. Mulţi dintre cei ce acum câteva zile plângeau de mila femeii ucisă de soţul ce avea ordin de restricţie, acum s-au repezit să o judece pe Daniela Crudu şi să minimizeze bătaia încasată, ca şi cum o merita. Ca şi cum dacă nu te aliniezi la standardele imaginare ale unora meriţi orice ţi se întâmplă.

Nu e o premieră. Aşa s-a întâmplat şi cu fata violată de 7 indivizi la Vaslui. Aşa s-a întâmplat şi cu şoferul de BMW lovit de vatman. Dacă victimele nu corespund normelor noastre sau dacă sunt asociate cu ceva ce noi nu agreăm, violenţa asupra lor este brusc justificată. Aruncăm cuvinte, jigniri oribile către oameni fără pic de discernământ. Dacă nu le-ar fi teamă de consecinţe, probabil oamenii aceia, aflaţi într-o gloată cu mulţi alţii ca ei, n-ar avea niciun stres în a pune mâna pe pietre şi a-i ucide pe cei asupra cărora îşi varsă, în fapt, propriile frustrări şi dureri.

Acum mulţi, foarte mulţi ani, în studenţie am cunoscut o fată. Era teribil de frumoasă, finuţă, îmbrăcată mereu cu haine de la firme pe care eu nici nu le puteam visa atunci, dar mereu erau haine sport, niciodată sexi. Ne-am plăcut, am ajuns să ne vedem de mai multe ori la cafele. La un moment dat mi-a pus o întrebare pe care n-am înţeles-o iniţial:

– Bianca, tu ştii cu ce mă ocup eu?

Nici prin cap nu mi-a trecut să mă gândesc la o meserie. Era studentă, ştiam asta. Dar erau şi multe alte lucruri pe care nu le ştiam şi pe care a simţit atunci nevoia să mi le mărturisească.

Aveam în faţă o tânără care se întreţinea din prostituţie. Era curvă, cum se mai spune pe la noi. Doar că pe ea trupul, chipul şi mintea au dus-o nu pe centură, ci la hoteluri de lux, ulterior la un apartament propriu cu clienţi aleşi pe sprânceană. Pe sprânceana ei. Era o tânără ce fusese abuzată în mod repetat de tatăl ei, o fată care la 12 ani a decis să fugă de acasă pentru a scapa de coşmarul pe care îl trăia. O fată care nu a ştiut ce altceva ar fi putut să facă pentru a se întreţine. O fată care însă avea un scop: să câştige suficienţi bani încât, la un moment dat, să nu mai fie obligată să îşi vândă trupul. A fost pentru prima dată când am înţeles că acel cuvânt aruncat cu atâta ură şi cu atâta dispreţ oricărei femei, curvă, nu a fost inventat decât pentru a vărsa într-o clipă un munte de frustrări, răutate şi nesiguranţă. A fost pentru prima dată când am înţeles că cele mai multe dintre cele care ajung să îşi vândă trupul o fac pentru că ele nu văd altă cale sau pentru că, într-un fel sau altul, au fost obligate să facă asta. A fost momentul în care am încetat să le mai judec. N-am cum să judec lucruri pe care nu le-am trăit şi situaţii în care nu am fost.

Aşa cum nu le pot judeca nici pe femeile snopite în bătaie care nu pleacă de acasă nici când ajung la spital cu diverse oase rupte. Aşa cum nu le pot judeca nici pe cele care stau într-o casă în care, deşi nu există violenţă fizică, există abuzuri verbale şi teroare. Cunosc, din păcate, multe astfel de cazuri. Şi ştiu exact de ce nu pleacă fiecare dintre acele femei. Fie că nu au resurse financiare să plece, fie că se tem de răzbunarea partenerului, fie că pur şi simplu nu şi-au găsit curajul. Motivele sunt multiple, iar societatea nu le ajută în niciun fel.

Şi revin la ura viscerală care se revarsă tot mai des peste tot: pe stradă, în presă, în online. Suntem toţi judecători absoluţi care dăm verdicte fără să clipim. Nu e rău internetul ăsta, că îţi arată feţele reale ale multor indivizi care par decenţi la prima şi chiar şi la a suta vedere. E rau însă pentru că funcţionează precum un tăvălug şi le dă curaj şi încredere multor frustraţi să scoată la iveală mesaje pline de furie ilogică, injurii mizerabile şi ameninţări cumplite. E rău pentru că se încurajează unii pe alţii şi scapă de micile temeri pe care le-ar mai putea avea în faţa regulilor societăţii.

Eram în şcoala generală când mi-a fost adresat prima dată cuvântul “curvă”. O altă fată, copil şi ea, mi l-a aruncat cu o ură imbecilă în glas şi, probabil, în suflet. La vremea aia nu ştiam nici ce-i aia curvă, nici ce-i ăla sex. De flirtat nici aia nu făceam, că eram încă la vârsta la care băieţii erau buni pentru jucat fotbal şi-atât. Dar cumva, inexplicabil, am înţeles că era furioasă pentru că îi luam, fără să vreau, o parte din vizibilitate. Mi-a fost adresat apoi, de-a lungul anilor, de nenumărate ori şi de tot felul de persoane. Dacă nu zâmbeam, eram curvă. Dacă nu acceptam invitaţia la cafea, eram curvă. Dacă mă plăceau băieţii, eram curvă. Oricum ar fi fost, cuvântul ăsta era peste tot, era jignirea supremă.

Am crescut văzând onanişti pe după copaci, dar am învăţat repede că ăia nu sunt periculoşi. Am crescut învăţând să mă feresc de oglinzi care să reflecte ce purtam pe sub fustă, de palme pe fund, de dubioşi care mă urmareau pe stradă, de băieţi sau bărbaţi care foloseau şantajul sentimental în speranţa că vor primi sex, de indivizi care intrau după tine în bloc şi încercau să te bage cu forţa în lift, de poliţişti care te vedeau noaptea pe stradă, căutând un taxi şi voiau să te ducă la secţie, că sigur erai curvă. Şi aşa a crescut cam toată generaţia mea. Toate prietenele mele ştiu exact cum să pareze o mână străină îndreptată către ele, cum să mărească pasul pe stradă în prezenţa unor indivizi dubioşi sau cum să ţină cheile băgate între degete, cu vârfurile în sus, ca să intre noaptea în scara blocului cu o potenţială armă cu care să se apere în cazul unui atac.

Toate am auzit cuvinte pe care n-ar fi trebuit să le auzim, jigniri care n-aveau nicio legătură cu realitatea. Toate am fost în pericol şi nu o dată. Din păcate, am amice care n-au avut atâta noroc şi nu au scăpat doar cu vorbe sau atingeri nepotrivite. Cunosc fete care au fost violate şi care trăiau cu teroarea că agresorii se vor întoarce pentru că ieşeau din puşcărie înainte să apuce ele să digere cât de cât trauma.

Am crezut că vom evolua, că ne vom civiliza, dar în România femeia este în continuare desconsiderată, iar acest comportament nu este doar tolerat, ci şi încurajat. În familie, în societate, de autorităţi.

  • Pup-o, tată, că femeile trebuie pupate cu forţa până recunosc că le place.

E un îndemn clasic încă printre bărbaţii zilelor noastre. Nu contează ce meserie au, nu contează ce statut social sau şcoală. La mulţi este adânc intrată în ADN gena de agresor, fie şi prin neimplicare.

Acum câţiva ani am sunat la poliţie. O femeie urla disperată pe partea cealaltă a lacului unde mă aflam, iar un bărbat o lovea, iar apoi a închis-o în portbagaj. Ştiţi care a fost primul lucru pe care mi l-a spus poliţistul cu care am ajuns să vorbesc la telefon?

  • A, îi ştim pe ăia, domnişoară, nu vă agitaţi din cauza ei. Mereu mergem peste ei, dar femeii ăleia îi place, că nu pleacă niciodată de acasă.

Au mers, de gura mea, după ei, dar mentalitatea era aceeaşi. Dacă nu pleacă, femeii îi place şi îşi merită soarta. Empatie, zero. Înţelegere, sub nivelul mării.

Sunt femei care nu ştiu că se poate trăi şi altfel. Sunt femei care nu ştiu că ar putea să ceară ajutorul şi cui. Sunt femei care au cerut ajutorul şi au dat de alte abuzuri. „Hai, femeie, că nu te-a omorât” este replica preferată a multora dintre cei care află sau cărora li se cere ajutorul. Dacă nu e moartă înseamnă că nu a suferit suficient. Dacă nu e moartă înseamnă că restul e exagerare. Şi, poate şi când moare, dacă era o curvă oricum nu contează pentru că, nu-i așa, cu toţii suntem fără de pată.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here