România neîmblânzită, prin ochii unuia de 37 de ani şi prin ochii unuia de 5 ani

Când am primit invitaţia la avanpremiera România îmblânzită m-am bucurat tare mult. Auzisem câte ceva despre film şi eram nerăbdătoare să văd ce a ieşit. M-am dezumflat repede când am văzut data, pentru că aveam deja programat altceva, important pentru fiică-mea. Surpriza a venit câteva zile după lansare, când Diana a văzut reclama la film iar când a auzit că am fi putut merge, m-a boscorodit că nu i-am spus, că ea ar fi ales să vadă filmul.

Aşa că aseară, în locul programului obişnuit de alergat prin parc, am ales să ne lăsăm visele să zburde în sala de cinema. Deşi îi ştiu dragostea pentru animale de orice fel, pe cea pentru natură am avut noi grijă să i-o cultivăm, e obişnuită cu documentarele, tot nu eram convinsă că va rezista până la final. Filmul a reuşit totuşi să ne captiveze şi să ne ţină pe scaune destul de mult după ora la care ea urca, de obicei, în pat.

Nu credeam că voi vedea vreodată un documentar filmat atât de bine, în România. Nu credeam că cineva este dispus să bage o groază de bani în aşa ceva. Ăsta este, de fapt, adevăratul brand de ţară, unul pentru care statul român nu doar că nu a plătit nimic, dar mai şi câştigă de pe urma lui.

Imaginile sunt spectaculoase, textul oscilează între sensibil şi amuzant, cât să te ducă de la o stare la alta fără să ştii exact ce ţi s-a întâmplat, trecerile de la un subiect la altul, de la o zonă la alta sunt făcute foarte natural, fără să ai impresia că se rupe ceva în firul epic. Vocea lui Rebengiuc – uf, nici nu ştiu ce-aş mai putea spune eu aici – dacă l-ai auzit vreodată, o să înţelegi.

N-am să le trec aici, deşi mi-au rămas întipărite în cap bucăţi din text, atât de bine scris a fost. Vă las să le descoperiţi voi. Merită!

Vă mai spun însă că fata mea de 5 ani a trăit din plin totul. A râs, s-a emoţionat, s-a temut şi a râs din nou. Las mai jos câteva discuţii cu ea, din timpul filmului şi de după, ca să aflaţi de ce cred eu că ar trebui să mergeţi cu copiii la acest film. Astea erau bonus, pe lângă tirul de întrebări legate de natură şi animale.

La un moment dat scoatea nişte sunete ciudate.

–         Ce e, iubire? Ce-ai păţit?

–         Nimic, mami! Imitam şi eu pelicanii, să simt şi cum sunt ei.

Textul vorbea despre iarna care bate la uşă. Diana:

–         Cioc! Cioc! Cine bate? Iarna. Am venit să vă faaac friiig.

–         Ce faci, Diana?

–         Glumesc, mami. Glumesc. Erau prea serioşi şi iarna e prea frumoasă pentru asta.

***

–         Ce-ai înţeles, iubire, din filmul ăsta?

–         Mami, că trebuie să avem grijă de natură, că nu e frumos să-i furi mâncarea altuia. Poţi să îi ceri şi să împarţi, dar nu să îl laşi pe celălalt să moară de foame. Că nu trebuie să tăiem copacii. Mami, ai văzut ce urât arăta acolo unde nu mai erau copaci?

Da, arăta tare urât. Vedem asta ori de câte ori plecăm prin munţi. Asta şi multe altele. Şi tocmai pentru că mă doare, mă bucur mult că s-a făcut acest film. Iar Auchan merită felicitări cu duiumul. Nu doar că a făcut cel mai frumos manifest pentru păstrarea României frumoase, de care merită să se bucure şi copiii noştri, dar le-a dat şi o palmă zdravănă autorităţilor noastre care permit bătaia de joc şi distrugerea cotinuă a ce e mai frumos în ţara asta. Nu-i nimic publicitar în postarea asta, doar admiraţie pentru un gest minunat.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.