Secretul somnului copiilor şi al mamelor lor

Pe vremea când eram însărcinată, fiică-mea era argint viu. Nu mi-am făcut niciodată griji că n-ar fi ea ok, pentru că erau atât de rare momentele în care nu mă lua la omor, dar atât de rare, încât nu aveam de ce să mă tem. Au fost nopţi la rând în care mă confunda cu sacul ei de box, cu mingea de fotbal sau mai ştiu eu ce suport de descărcat nervi şi energie. Mă prindea 5 dimineaţa cu căşti proptite pe burtă, din care răsuna Mozart, doar-doar o binevoi să mă lase şi pe mine să respir şi să pun geană pe geană. Nu vă imaginaţi că era ziua mai liniştită. Tot atomică era. Ai fi zis că nu dormea niciodată. Mă amăgeam singură că se va naşte gata obosită şi o să doarmă apoi de o să rupă patul. V-aţi prins deja că n-a fost pomeneală de aşa ceva.

Când toţi bebeluşii mâncau şi dormeau, dormeau şi mâncau, a mea voia mereu acţiune. Sau măcar dragoste să fie. Bine, şi mâncare, ca să poată să îşi păstreze forţele. Nu a dormit în cărucior. Nu a dormit în scaunul de maşină decât ocazional şi nu când era bebeluş. Nu dormea în pat. Abia dormea pe pieptul meu dar şi aia era de fapt o moţăială, nicidecum somn. Mă chinuiam câte o oră să o adorm şi în zece minute pornea alarma. Atâtea frustrări şi atâta disperare câte am adunat în perioada aia… Atâta oboseală simţeam cum n-a fost chip să simt vreodată. Eram un zombie, la propriu. Am încercat aproape orice, mai puţin legănatul pe picioare şi lăsatul să urle până la epuizare. Niciuna dintre aceste 2 variante nu rezona cu felul meu de a fi, aşa că nu le-am luat în calcul.

Pe la vreo şapte-opt luni de viaţă ale fiică-mii, ajunsă o epavă practic, am încercat să caut ajutor. Şi am aflat că există specialişti în somnul copilului. Sau aşa se recomandau ei. Desigur, aceşti specialişti cer bani pentru ajutorul pe care ţi-l oferă. Şi nu puţini. Dar la acel moment eram atât de disperată încât aş fi plătit oricât, numai să doarmă copilul şi eu pe lângă el. N-am să intru în detalii. Cert este că preţul depăşea o mie de lei, dacă voiai un program extins. Eram aproape convinsă că o să dau banii ăştia, numai să pot să am şi eu o viaţă seminormală. Dar ceva minţi îmi mai rămăseseră şi mie şi am cerut detalii despre program. Evident, explicaţiile au fost foarte vagi dar m-au dus cu gândul imediat la sfaturile găsite pe internet în acest domeniu. Şi am pus ACEA întrebare: „În cadrul programului dumneavoastră există şi opţiunea de a lăsa copilul să plângă?” Au urmat câteva bâlbâieli, finalizate cu: „Dacă nimic altceva nu dă rezultate, da, se ajunge şi acolo. Dar staţi liniştită, copilul nu păţeşte nimic.” Nu era nimic nou. Era, de fapt, celebrul „Cry it out”. Pe româneşte: „Lasă copilul să urle până la epuizare. Ori adoarme, ori se consolează.”

Acum, eu nu cred în dresarea copilului. Nu cred că dacă îl laşi să urle învaţă să se consoleze singur. Învaţă, mai mult ca sigur, că nu are pe cine să se bazeze. Că cei mai dragi oameni din viaţa lui nu îi sunt alături atunci când el are nevoie. Aşa că m-am consolat eu cu ideea că aia e, aşa e copilul, poate vreodată o să fie mai bine. Şi a început să fie mai bine. Undeva în jurul vârstei de doi ani a început să doarmă mai ok. Nu pică lată decât foarte rar, după nişte zile foarte grele. Nu doarme o noapte întreagă legată decât din an în Paşte. Dar doarme mai bine. Şi mai odihnitor. Şi acum mai apuc şi eu să dorm. Şi n-am murit între timp, dovadă că vă scriu astăzi. Nu deţin adevărul asupra somnului copilului. Şi nici vreo metodă minune. Dar am vrut să vă spun că la un moment dat lucrurile se vor regla şi veţi apuca ziua, adică noaptea, în care să dormiţi câteva ore bune legate, fără plânsete sfâşietoare în fundal.