Sindromul mamei cu un singur copil

De când am născut, oamenii au abandonat întrebările despre măritiş(probabil sunt considerată o cauză pierdută, după cum scriam şi aici) şi au trecut la: „Şi când îl faci pe al doilea?” Asta e varianta soft. Mai avem şi sfătuitorii, cei care ştiu întotdeauna mult mai bine decât tine ce îţi trebuie în viaţă: „Copilul are nevoie de un frate/o soră.” Sau: „Pe al doilea nici nu-l simţi. Se creşte aproape singur.” Ori: „O să ai sprijin la bătrâneţe.” Mă rog, exemplele sunt nesfârşite.

Acum o să vă explic de ce unii oameni, când spun că nu îşi doresc mai mult de un copil, gândesc astfel. Şi excludem din start problemele financiare sau pe cele de sănătate, că astea sunt alte treburi. Eu am făcut copilul pentru că mi l-am dorit. L-am făcut când am crezut că am suficientă minte în cap şi când a vrut şi corpul, ajutat de medici. Nu am nimic cu mamele tinere, asta însemnând femeile de sub 30 de ani, dar eu nu eram pregătită pentru o asemenea responsabilitate la vremea respectivă. Am preferat să mă distrez cum şi când am vrut, să muncesc cât am simţit eu că trebuie, asta însemnând de multe ori că ajungeam acasă doar să fac un duş şi să mă schimb, totul fără să mă simt vinovată că cineva, undeva mă aşteaptă şi plânge de dorul meu.

Apoi a venit fiică-mea. Şi am lăsat totul în spate, inclusiv pe mine, ca să pot să îi ofer ei tot ce credeam eu că are nevoie: dragostea mea, energia mea, atenţia mea. Nu am considerat că fac vreun sacrificiu când pierdeam petrecere după petrecere, când nu mai aveam timp pentru mine sau prietenii mei, că nu am mai avut concediile cu care eram obişnuită şi multe altele. Eu am ales să îi dedic aproape în totalitate aceşti ani. A, nu vă gândiţi că e usor. Uneori îmi venea să mă duc pe un câmp şi să merg ca nebuna, urlând. Dar îmi reveneam repede când îi vedeam zâmbetul minunat iar mai târziu când îşi punea braţele după gâtul meu şi îmi spunea că sunt viaţa ei.

Cu toate greutăţile dar şi cu tonele de lucruri frumoase pe care ţi le aduce un copil, pentru mine a fost clar de la bun început: dacă nu ies gemeni, eu mai mult de unu nu fac. Numiţi-l egoism sau spirit de autoconservare, mie un copil mi-e de ajuns. Vreau să îi ofer doar lui toată dragostea părintească de care sunt capabilă. Vreau să mă dedic lui în totalitate când vine vorba de timp acordat copilului. Vreau să fiu atentă doar la el când e vorba de el. Iar de aici începe partea de egoism. Fiică-mea a crescut şi a început să înţeleagă tot mai multe lucruri. Nu le şi acceptă pe toate, e adevărat. Dar tot simt că îmi recapăt, cu anumite limite, viaţa de odinioară. E adevărat că ea merge cu mine cam peste tot, dar asta nu ma încurca mai deloc. Nu mai stau să schimb scutece, nu mai stau să mă uit la ea cum urlă şi să nu ştiu de ce şi ce să îi fac, nu mă mai tem că s-ar putea sufoca în somn. Mă rog, aţi prins ideea. Lucrurile sunt din ce în ce mai lejere la nivelul ăsta. Eu respir din ce în ce mai usor şi mai bine, îmi mai găsesc timp şi pentru mine şi pentru cei cu care îmi face plăcere să fiu.

Şi atunci de ce aş lua-o de la capăt? E doar o întrebare retorică, desigur. Noi, mamele cu un singur copil nu aşteptăm răspunsuri, precum cei care nu înţeleg de ce nu vrem mai mulţi.