Cum nu sunt fanul tuturor poveştilor clasice  – să mă ierte Creangă, Grimm şi Andersen, dar le-am mutilat unele basme – biblioteca Dianei are în majoritate cărţi scrise în ultimii 10-20 de ani, cărţi sensibile, educative şi multe dintre ele, teribil de amuzante. Bine, avem şi unele foarte proaste, dar aia e, îşi au şi ele rostul în viaţă, măcar pentru a învăţa capitolul „aşa nu”.

Revenind însă la cele frumoase, serile noastre s-au schimbat categoric de când am descoperit Poveştile Cristinei şi Ţup. Şi nu vi le menţionez împreună degeaba, pentru că sunt scrise de 2 soţi, Cristina şi Alex Donovici, care au transformat poveştile inventate pentru fetiţa lor în poveşti pentru toţi copiii şi nu numai. Vă recunosc că eu le citesc cu aceeaşi plăcere şi nerăbdare precum le ascultă pitica mea. Dacă le ştiţi, ştiţi şi despre ce vorbesc. Dacă nu, vi le recomand din toată inima. Ca să înţelegeţi cât de faine sunt, vă spun că atunci când am descoperit Ţup, nu a mai putut nimeni să doarmă până n-am ajuns la finalul fiecărei cărţi. Aşadar, pentru cărţile din această serie mergeţi în pat mai devreme, mult mai devreme, dacă nu vreţi să vă apuce miezul nopţii citind şi râzând de o să vă bată vecinii în ţeavă de invidie.

Şi pentru că suntem mari fani, am zis că n-ar fi rău să-i poftesc pe cei doi la un pahar de vorbă, să le aflaţi şi voi povestea care i-a dus la alte poveşti.

Cristina, ştiu că de la tine a plecat totul. Este evident că talentul exista, că îţi plăcea să scrii (deh, te-a dat meseria de gol), dar cum ai ajuns să scrii poveşti pentru copii?

Nu cred că este vorba despre talent, ci despre a pune suflet în ceea ce faci. Dacă îţi place cu adevărat să faci ceva, nu are cum să iasă prost. Poveşti am ajuns să scriu după o lungă perioadă în care le inventam zilnic, pentru a o amuza pe fetiţa mea. Nu prea savura poveştile clasice, se întrista la tragediiile despre care îi citeam (cu prinţese orfane, vrăjitoare criminale şi taţi muribunzi). Aşa că mă punea să îi inventez poveşti mai vesele, mai jucăuşe. Ceea ce am şi făcut multă vreme. Bineînţeles, încercam ca ele să aibă şi o morală, să şi înveţe ceva din ele, dacă se poate, nu doar să se amuze. Aşa s-au născut poveştile mele. Apoi, le-am pus pe hârtie. Ca să îi rămână amintire.

Ce te-a convins să le publici, fie şi online? Cum ai ştiut că trebuie să le împărtăşeşti şi altora?

Asta a fost idea lui Alex. Eu nu m-am gândit să le public. Le-am împărţit prietenelor mele care au copii, ele le-au citit copiilor lor şi mi-au spus că le place mult. “Când ne mai dai o poveste?” mă întrebau. Şi atunci, Alex s-a gândit să facem un site unde să le publicăm pe toate, să le poată citi orice părinte, gratuit. Tot lui i-a venit ideea să le punem şi în format audio. Şi aşa s-a născut proiectul “Poveştile Cristinei”.

De unde îţi vin ideile, inspiraţia? Reuşeşti să aduci în poveştile tale probleme cu care se confruntă mai toţi copiii şi să le dai soluţia, ceea ce este un dar deja, nu un talent.

Inspiraţia îmi vine de la problemele cu care se confruntă propriul meu copil. Şi soluţia tot de aici, mă gândesc ce aş sfătui-o în cazul acela specific. Şi iată: introducere, cuprins şi deznodământ. E gata povestea!

Alex, tu te-ai ocupat iniţial de partea organizatorică – ilustraţii, înregistrări etc. Cum ai ajuns să scrii şi tu poveşti?

Am început să scriu şi eu poveşti datorită bucuriei pe care o simţeam atunci când aveam grijă ca poveştile Cristinei să aibă înregistrări audio cât mai frumoase ori ilustraţii atrăgătoare. Mulţumesc şi aici tuturor ilustratorilor care ne-au sprijinit! Da, era pur şi simplu bucurie, era altceva, noi doi facem ştiri de televiziune de mai bine de 20 de ani fiecare. În plus, povestea asta cu poveştile a venit într-o perioadă care s-a întâmplat să fie foarte solicitantă din alte motive. A fost cumva supapa de care aveam nevoie, a fost oxigen pur. Şi dacă tot mă simţeam atât de bine având grijă de poveştile Cristinei, mi-am zis să-mi încerc şi eu mâna. Doar şi eu eram supus aceluiaşi „ritual” de a inventa poveşti. Aşa a apărut prima poveste scrisă de mine, „Liviu”.

Ţup îmi pare, fără să vreau să te perii în vreun fel, cea mai bună carte pentru copii. Are de toate: aventură, suspans, educaţie, umor cu carul. Cum s-au născut puiul de ciocârlie şi prietenii săi?

Ţup s-a născut într-o seară în care mă uitam la emisiunea Românii au talent. Cânta Lorelai Moşneguţu, o adolescentă ce se născuse fără mâini şi fusese abandonată în spital de mama ei. Cânta melodia „A million stars” compusă de Andrei Tudor şi se acompania singură la pian cu degetele de la picioare. Am rămas înmărmurit. Fermecat. Mi-am spus „Incredibil” şi uite că totuşi se întâmpla. Mi-a fost instantaneu ruşine pentru toate pseudo-greutăţile de care mă „plâng” probabil prea des. Lorelai Moşneguţu era o lecţie vie de luptă, perseverenţă, forţă, optimism, putere, dragoste de viaţă.

Trebuia să devină o poveste şi… a devenit. Pentru că începutul a fost bine primit de copii şi părinţi, mi-am dorit să aibă continuări în care povestea îmbracă diferite teme importante pentru cei mici. Dacă prima parte este despre acceptarea celor născuţi diferiţi, am ascuns ulterior în aventurile lui Ţup şi ale prietenilor săi teme ca tăierea pădurilor, poluarea, rasismul, excesul de junk food ori tehnologie în viaţa copiilor. Şi mulţumesc de compliment.

Cristina, Alex, care a fost relaţia voastră cu poveştile când eraţi mici? Ce vi se citea, ce vă plăcea? Aţi avut parte de poveşti inventate special pentru voi?

Cristina: Eu am avut o relaţie strânsă cu poveştile de când eram mică de tot. Mama îmi citea în fiecare seară poveşti, iar bunicul meu îmi inventa zilnic poveşti cu tâlc. Într-un fel, bunicul făcea ce fac şi eu acum, la rândul meu… Cartea mea preferată în copilărie a fost “Mazsola “, o serie de poveşti despre aventurile unui porcuşor minuscule, scrisă de scriitoarea Balint Agnes. Am cumpărat toată seria şi i-am citit-o şi Alexandrei. I-am tradus-o eu, pentru că ea nu înţelege ungureşte.

Alex: Eu am avut o relație incertă, aș spune. Nu țin minte să-mi fi citit ori spus cineva povești, țin însă bine minte că ai mei m-au învățat să citesc devreme. Cred că pe la 5 ani, știu că nu pare „devreme” pentru timpul actual dar pentru anii ’80 era binișor. Foarte repede am „inhalat” toate cărțile de povești pe care mi le-au oferit părinții, de referință rămân „Poveștile Nemuritoare”. Dar și multe alte cărți de povești ori legende. În plus ascultam foarte multe povești la pick-up, pe plăci de vinil. Așa adormeam cel mai adesea. Probabil acolo e cauza poveștilor audio de pe siteul nostru.

Ce spune fetiţa voastră când vede unde au ajuns poveştile pentru ea?

Cristina: Este mândră de noi, bineînţeles! Şi noi de ea, pentru că fără ea nu ar fi existat nicio povestea de-a noastră…

Alex: În urmă cu vreo 2 luni mi-a zis „Eşti vedetă!” I-am zis „Du-te tu de aici…” A zis: „Pe bune! Mulţi colegi de-ai mei au cărţile voastre!” Pentru că ochii îi sclipeau de bucurie m-am simţit bine.

Ce urmează? Ce aşteptări să avem de la Ţup 4 şi ce ne pregăteşti tu, Cristina, pentru că tu vii cu surprize şi personaje noi de la o poveste la alta?

Alex: Nu ştiu ce aşteptări aveţi voi de la Ţup 4, dar ale mele sunt foarte mari. Sincer. Pentru că prima carte, „Ţup, IMPOSIBIL e doar un cuvânt”, a avut un succes atât de mare am încercat ca şi cele 2 care au urmat să fie bune de ceva. Sper că mi-a reuşit cât de cât, în general continuările la ceva sunt mai slabe ca începutul. Da, scriu la Ţup 4, dar tocmai pentru că nu îmi dau seama cum va ieşi ori dacă o voi rescrie nu are rost să spun despre ce e.

Acum, fie vorba între noi, pentru că eu am fost cam leneşă, de când am făcut acest interviu şi până am ajuns să-l public Ţup 4 a fost finalizată (yeeeeeeeey) şi începe realizarea ilustraţiilor.

Cristina: Pentru că Norişorul Roz a ajuns un personaj atât de îndrăgit (Aşa este! Diana este fascinată de această poveste), pregătim şi alte aventuri cu el. Mai multe nu pot să zic, nu vreau să stric surpriza.

V-aţi gândit să publicaţi cărţile şi în engleză, pentru piaţa de afară? Sigur sunt subiectivă, dar cred că ar trebui să aibă acces la ele copiii din toată lumea.

Da, ne-am gândit. Chiar am făcut primii paşi în sensul ăsta. Pe când aveam doar primele 2 cărţi apărute am trimis un email unei edituri din New York şi altul unei edituri din Londra. E drept că le-am ales pe cele mai renumite pe care le-am găsit pe Google, nu ţintim jos. Ce s-a întâmplat? Nimic. Din New York nici nu am primit răspuns iar din Londra a venit unul politicos, britanic să nu ne descurajăm dar… De atunci nu am mai făcut nimic deşi ne-am dori tare să fie publicate şi în alte limbi. Credem că se va întâmpla atunci când va veni timpul.

Iar eu, optimistă cum sunt când vine vorba de alţii şi de lucrurile minunate pe care le fac, sunt absolut convinsă să timpul acela este foarte aproape. Iar dacă voi aveţi cunoştinţe care i-ar putea ajuta, nu ezitaţi să le spuneţi. Eu zic că merită cu vârf şi îndesat ca poveştile lor să ajungă în mâinile a cât mai multor copii, de pretutindeni.

Notă: Diana m-a certat că i-am făcut poză doar cu cele 3 cărţi şi mi-a spus să precizez, obligatoriu, că are toate cărţile, nu doar pe acestea.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post De vorbă cu autorii celor mai frumoase poveşti pentru copii appeared first on Bianca Moruș.