„Fetele care se culcă cu cineva înainte de căsătorie sunt curve.”

„Sexul este murdar și rușinos.”

Cam aşa arăta educaţia sexuală acum vreo 20 de ani. Cam aşa arată şi acum. Nu credeţi? O spun cifrele alea reci şi seci:

·         România are cea mai mare rată a avorturilor din Europa: 480 de avorturi la 1000 de naşteri. Mai clar: aproape jumătate din copiii concepuţi sunt avortaţi.

·         Tot România are şi cea mai mare rată a mortalităţii materne: 27 de femei mor la 100.000 de naşteri.

·         Într-un singur an, 12.073 de tinere cu vârste între 15 şi 19 ani au rămas însărcinate iar 7.547 dintre ele au decis să întrerupă sarcina.

Și dacă nici cifrele astea nu vă impresionează, mergeți prin orfelinate, să vedeți câți copii au fost născuți și aruncați care pe unde, mai ceva ca niște haine de care te-ai plictisit. Uitați-vă în ochii lor, citiți-le suferința, durerea de a nu fi iubiți, de a nu avea cui să îi spună „mamă”, de a nu avea pe umerii cui să plângă și să se plângă. Nu știu ce e aia dragoste, nu știu cum e să ai pe cineva care să te mângâie și să te aline când ești bolnav, nu știu cui să ceară ajutorul atunci când au o problemă.

Sunt oamenii revoltați de numărul crescut al avorturilor. Păi asta nu este decât consecința lipsei de educație sexuală sau a proastelor sfaturi date în această privință. Soluția nu este să interzici întreruperile de sarcină. Soluția este să explici, să educi. Căci dacă tu îi vei spune fetei tale că nu e bine să facă sex sau că asta se face doar la 23 de ani, nu ți-ai făcut nici datoria, nici nu ai convins-o de nimic. Când îi vor tropăi hormonii în corp, nu tu vei fi în creierul ei să îi liniștești.

Ce e mai rău? Să îți înveți fiica despre sex și consecințele lui la o vârstă fragedă, despre contracepție și protecție față de bolile cu transmitere sexuală, despre aparatul reproducător și perioada lui de dezvoltare și despre cum se folosește un prezervativ? Sau să îți duci copila de 13 ani să facă avort? Sau să o vezi la 13 ani cum ține în brațe o păpușă vie, copilul ei, în condițiile în care ea încă doarme cu păpuși din plastic? Copilul nu va fi mai curios dacă îi explici cum stă treaba cu sexul și cum trebuie să se protejeze. Va fi doar mai informat. Dacă însă tu îi transmiţi că totul e un mare secret sau o mare interdicție, atunci ai mari șanse să experimenteze înainte de vreme. Ține minte cum face la orice îi spui tu că nu are voie. De ce crezi că atunci când vine vorba de sex va fi mai cooperant sau mai docil?

Şi dacă totuşi crezi că e bine să îi faci educaţie sexuală dar aşa, mai după 14-15 ani, îţi aduc aminte că sunt copii care la vârsta asta au născut sau au făcut deja un avort. Ştiu că nu îţi place să auzi asta. Nici mie. Dar lumea s-a schimbat iar copiii află mai multe lucruri decât ne-am dori noi, cu mult înainte decât credem noi că ar fi cazul. Şi atunci nu e mai bine să afle de la noi, ce trebuie şi cum trebuie, decât să culeagă tot felul de informaţii, nu neapărat corecte, de pe unde apucă?

Specialiştii spun că vârsta ideală pentru începerea educaţiei sexuale este undeva între 7 şi 9 ani. Şi la fel de important este să îţi înveţi fiica că trebuie să meargă la ginecolog o dată pe an. O iei tu de mână şi o duci. Pentru că trebuie să ştie că prevenţia este esenţială şi în multe cazuri, vitală. 95% din problemele depistate în cadrul controalelor medicale sunt tratabile. O vizită la ginecolog a unei adolescente nu înseamnă un îndemn la sex. Înseamnă conştientizare, educaţie şi prevenţie. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, oricum va ajunge să întreţină relaţii sexuale. Şi atunci eu aş vrea să ştiu că fiică-mea cunoaşte foarte bine consecinţele acestui gest şi cum să se protejeze de bolile cu transmitere sexuală şi de o eventuală sarcină. Sigur, din punctul meu de vedere, prezervativul e măsura numărul 1 de protecţie, pentru că protejează şi de una şi de alta. Dar metode de contracepţie aprobate la nivel mondial, şi asta o spun şi pentru voi, nu doar pentru copiii voştri, sunt 12, ultima ajungând de curând şi la noi în ţară(este vorba de contracepţia orală combinată în regim extins de administrare). E bine să vă informaţi despre toate, dar e la fel de bine ca în momentul în care alegeţi metoda de contracepţie să o faceţi împreună cu medicul ginecolog. Nu există un contraceptiv ideal, potrivit tuturor femeilor. Există însă tratamente personalizate. Mai precis, înainte de recomandare, medicul ia în calcul vârsta pacientei, activitatea sexuală, numărul partenerilor, starea de sănătate, dorinţa de a rămâne însărcinată, stil de viaţă.

Aşadar, nu vă mai feriţi copiii de cuvinte. Învăţaţi-i pe ei să se ferească de ceva ce îi poate marca pe viaţă. Şi învăţaţi şi voi să vă protejaţi, pentru că metoda calendarului doar te ţine mai conectat în prezent, nu te apără de o eventuală sarcină.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Avortul, cea mai utilizată metodă de contracepţie în România appeared first on Bianca Moruș.

D.C.: „Trombofilia am descoperit-o după ce m-am dus să nasc, să devin mamă şi la 37 săptămâni am născut un copil mort după care era cât pe ce să mor şi eu(povestea e lungă și tristă). Analizele pentru asta au costat 35 milioane lei vechi în 2010, în timpul celei de-a doua sarcini. Acum am doi copii după sarcini cu trombofilie şi injecții cu anticoagulante. Cel mic are 3 luni, mă simt o mamă eroina cu 3 cezariene, 2 copii și un înger sus în cer.”

F.S.: „Eu luam o aspirină pe zi şi după ce am rămas însărcinată, Clexane în fiecare zi. Este una dintre bolile secolului XX, pentru că o femeie din 3 suferă de această boală. Aici, în Italia e obligatoriu să faci această analiză a sângelui.”

D.I.: „Pe scurt, am trecut prin aceste momente grele, tragice si am pierdut o sarcina in 2009. Ma apropiam de cea de-a 9-a luna de sarcina. Tragedia s-a produs aproape de termen.Toate ecografiile din timpul sarcinii, toate testele le am si acum pastrate si aratau ca este o sarcina cu o evolutie normala. Am reusit sa depasesc momentul cu bine si pot sa va spun ca cu ajutorul lui Dumnezeu si al medicilor, la aproape 5 ani dupa aceasta mare pierdere am o fetita de 3 ani perfect sanatoasa. Dar am urmat strict sfaturile medicilor, mi-am facut zilnic injectii si am reusit. Da, analizele sunt scumpe, tratamentul greu de gasit si nu ai voie sa-l intrerupi, trebuie sa te aprovizionezi cu injectii din timp si sa umbli pe la toate farmaciile cu rugaminti…. Si da…. mi-a fost foarte frica sa nu pierd sarcina din nou. Am incercat si am reusit. Ma bucur ca am avut curajul sa o fac (am nascut cu 2 luni inainte de a implini 39 de ani). Curajul a fost sustinut si de primul meu copil, David, care isi dorea foarte mult o surioara sau un fratior. Nu o data, ci de multe ori si eu si sotul meu, l-am auzit la rugaciunea de seara, cum se ruga sa aiba un fratior sau o surioara. Si David (atunci avea 4 ani ) a suferit foarte mult cand mama s-a intors de la spital fara fratiorul lui Matei (pentru ca i-am povestit ca atuci cand voi merge la spital ii voi aduce un fratior si i-am ales numele impreuna).”

Este evident că analizele pentru trombofilie ar trebui să intre pe lista celor uzuale în sarcină. Şi dacă tot ne încurcăm în cifre, căci aceasta este problema pentru care cei care pot nu fac nimic, faptul că testele genetice sunt extrem de scumpe, poate ar trebui să ne gândim mai degrabă la numărul victimelor. Al mamelor care şi-au pierdut copiii înainte de a-i ţine în braţe, al taţilor care nu au apucat să îşi vadă sau să îşi simtă bebelusii, al copiilor care nu au apucat să vadă lumina zilei. Nu cred şi nu o să cred niciodată în ideea că dacă nu s-a născut nu poate fi pus la socoteală sau nu contează. Un copil tot un copil este, fie că are 5 grame sau 3 kilograme. Pentru o femeie care şi-a dorit să devină mamă nu contează că pierde sarcina în primul sau în ultimul trimestru. Durerea nu ţine cont de aşa ceva. Este la fel de cumplită. Şi chiar dacă ei nu vor, eu vreau. Eu vreau să nu mai moară copiii pentru că ei refuză să plătească. Eu vreau ca femeile să fie informate iar analizele pentru trombofilie să devină o rutină, o obligaţie. Dacă şi voi vă doriti asta, vă rog să semnaţi petiţia în acest sens. Poate reuşim să le deschidem ochii.

Un pas a fost făcut. La Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, de anul trecut orice femeie însărcinată poate face gratuit testele pentru depistarea trombofiliei. Este un proiect minunat, dar insuficient. Ca să ajungi acolo, trebuie să ştii că există această boală. Trebuie să fii informată iar medicii sunt primii care trebuie să ne tragă de mânecă în acest sens. Iar pentru ca ei să o facă trebuie să se implice şi autorităţile. Aşa că vă rog: semnaţi petiţia.

The post Să nu mai lăsăm trombofilia să ne ucidă copiii! appeared first on Bianca Moruș.

Am rămas însărcinată după câţiva ani de tratamente. Copilul era misiune la limita imposibilului, aşa că atunci când au apărut cele două liniuţe nu ştiam dacă să mă bucur sau să intru în panică. Le-am făcut pe amândouă. Cum medicul ginecolog la care obişnuiam să merg tocmai atunci plecase în concediu, a doua zi dimineaţă eram în cabinetul unui doctor despre care primisem recomandări foarte bune. M-am dus să mă asigur că nu pierd sarcina până se întoarce celălalt dar am rămas la acesta. După primul consult am ştiut că dacă e să duc totul cu bine până la capăt, cu el pot face asta. Mă rog, cu ea, că e o doamnă. Mi-a făcut analizele de rigoare, mi-a citit dosarul din scoarţă în scoarţă, mi-a pus o mie de întrebări a căror logică eu nu o vedeam. Apoi mi-a recomandat să fac nişte teste genetice şi oricum trebuia să iau tratament înainte să iasă rezultatele, ca să nu riscăm nimic. Nu înţelegeam nimic. Ce teste genetice? De ce tratament fără rezultatele analizelor? Atunci am auzit prima dată în viaţă de trombofilie şi aflam că e foarte posibil să o am. Aşa, şi? Şi colesterolul îl aveam cât casa când eram subponderală şi tot nu m-am agitat atât de tare. Mi-a explicat pe scurt despre boală şi faptul că risc să îmi pierd copilul şi să mor şi eu, aşa că până vin analizele e mai sigur să iau pastile, ca să nu avem ce regreta. M-am conformat. Simplul gând că aş putea să pierd sarcina era suficient ca să nu comentez pentru nişte amărâte de pastile. Mai ales că nu îmi ieşeau din cap vorbele ei: „O luăm încet-încet. Nu îţi promit nimic. Vedem de la un control la altul.”

V-aţi prins deja că analizele i-au dat dreptate. Am trombofilie. Iar boala despre care eu nu ştiam nimic apare la 1 din 5 oameni. Da, atât de des este întâlnită. Ce este ea? Este o afecţiune în care sângele are tendinţa de a se coagula în vase. Mai precis, se formează cheaguri de sânge care îl împiedică să curgă. Sau se deplasează ele spre plămâni, inimă sau creier şi blochează alimentarea lor cu sânge. Da, este o boală care poate deveni mortală dar riscul cel mai mare este pentru femeile însărcinate. Poate duce la avort spontan, la preeclampsie severă, la dezlipiri de placentă sau la naşterea unui copil mort. Trombofilia este asociată cu 40-50% din cazurile de avort spontan. Jumătate din cazurile de avorturi sunt provocate de această boală pe care autorităţile nu dau doi bani, la propriu.

Şi cu toate astea, în România cei mai mulţi medici ginecologi nici nu se gândesc să recomande analizele specifice dacă nu ai la activ cel puţin două avorturi spontane sau sarcini cu probleme. Nimeni nu se gândeşte la suferinţa pe care o implică aşa ceva. Nimeni nu se gândeşte că poate a doua sarcină nu va mai veni vreodată. Toţi se gândesc la bani, pentru că testele de depistare a trombofiliei şi factorilor ei nu sunt deloc ieftine. Iar statul român nu vrea să deconteze aşa ceva. O consideră un fel de răsfăţ.

Nu stau autorităţile să şteargă lacrimile unor părinţi care au plecat la maternitate ca să îşi cunoască mult-iubitul copil şi au aflat că bebeluşul lor este mort. Nu stau ele să mângâie o mamă care pierde sarcină după sarcină şi nu ştie de ce. Nu stau, pentru că nu le pasă.

Aşa că vă rog eu, pe cele care vreţi să faceţi copii, cereţi-le voi medicilor analizele pentru depistarea trombofiliei. Da, sunt scumpe. Da, aţi putea să faceţi altceva cu banii aceia. Dar să aduci pe lume un copil sănătos nu are preţ. Mai ales că dacă suferi de această boală, tratamentul specific(după pastile, în funcţie de gravitatea bolii, se fac injecţii, zilnic) îţi asigură clipa în care vei vedea cei doi ochi pe care nu îi vei mai uita vreodată. Vă mai mărturisesc ceva. Cel mai greu de ţinut tratamentul este după ce naşti. Mai trebuie urmat încă şase săptămâni de la acel moment. Iar atunci motivaţia ca să îţi faci acele injecţii în general dispare. Eu am rezistat doar cinci săptămâni. Apoi am aflat de o femeie care nu le-a mai făcut iar tragedia s-a produs. A murit din cauza unui cheag de sânge. M-am îngrozit, m-am gândit la sufleţelul acela care nu va cunoaşte dragostea mamei lui şi am mulţumit că eu am avut noroc.

Dar norocul ni-l putem face şi noi în acest caz, cerând analize şi urmând tratamentul, dacă e cazul, cu sfinţenie.

The post Boala care ucide copilul în pântec appeared first on Bianca Moruș.

„Scrisoare deschisă către primatele superioare:

Da, recunosc, am greşit.
Sunt vinovată de non-ucidere din culpă. Alt termen mai aproape de ce vreau să exprim nu am găsit. Ah, şi de tăinuire, complicitate, presupun.
Greu de crezut, dar, în urma dezvăluirilor de ieri, sunt persoane care mă acuză că nu mi-am ucis pruncii, în pântec. Eu încă încerc să-mi înfăşor mintea în jurul acestei atitudini şi să înţeleg cum de au putut scoate asemenea inepţii şi, mai ales, de unde le-au scos. Că din inimă sigur nu. Am eu o bănuială de unde, dar nu e momentul s-o exprim… Oricum, e adânc.
Ok, nu suntem toţi sentimentali, sensibili şi empatici, dar, pentru numele Lui, cum reuşeşte cineva să fie atât de cinic încât să vadă avortul terapeutic/medicinal ca pe o soluţie pentru un copil „imperfect”?! (Pot pune link-uri cu oameni dizabilitaţi, care până şi seminţele le scuipă mai cu talent decât unul non-dizabilitat).
De unde putem şti ce destin măreţ poate avea o persoană cu dizabilitate şi câte suflete poate inspira prin exemplul personal?
Cum poţi judeca totul numai după nişte standarde implementate în conştiinţa noastră ca nişte microcipuri?
Şi, repet, cum poţi şti că pruncul tău, născut tipic şi sănătos, nu va avea o dizabilitate dobândită pe parcurs? Autism, accident, diabet, epilepsie… Ce ai face cu „defectul”?
Atunci l-ai ucide? Şi dacă te arăţi revoltat de această idee, spune-mi, te rog, diferenţa între a ucide un bebelus de 24s şi unul de 52s (sau pune tu o cifră).
E cam trist dacă dragostea ta faţă de o fiinţă e condiţionată de „perfecţiune”.
Nu, n-am să fiu ipocrită să spun că eu îmi doream copii cu SD, în defavoarea unora tipici (sau normali, cum le spui tu). Dar ştii de ce? Tocmai pentru că trăim acest separatism între tipici si speciali. Dacă ar fi după multe primate, cei speciali ar trebui sa stea cuminţi şi adunaţi în centrele lor, să nu mai lezeze sufletele sensibile ale celor care se uită la ei pe sub sprâncene, ca la nişte curiozităţi.
Ieri am făcut un mare efort să-mi târăsc picioarele până în platoul acela, să vorbesc pentru atât de mulţi copii speciali şi, pe bune, acesta nu era un subiect de dezbatere.
Nu poţi să dezbaţi aşa ceva. Adică…ce răutate să te lase inima să spui despre aceşti copii??? Că ce? Că existenţa lor te incomodează? Oops, perfectiunea fiinţei tale e ameninţată de defectele unor indivizi pe care nu-i înţelegi? Să nu-mi spui că te interesează viaţa lor, felul în care sunt îngrijiţi sau ceea ce simt (căci da, ei simt, nu acolo sunt dizabilitaţi ei, ci tu).
Ce mi s-a reproşat? Că n-am făcut teste gen(etice). Nişte minţi luminate (cu led) au găsit soluţia care putea să prevină această „nenorocire”, acest „blestem” (culese tot din popor, dar nu din orale, ci din virtuale).
Noroc că sunt oameni care au scris, ca răspuns dat acestor luminaţi, că au făcut teste peste teste (cu rezultate bune) şi după naştere, surpriză! Copilul avea SD sau altele.
Ca să nu spun că ştiu eu un caz al unei femei gravide, care şi-a facut triplul test (cu şurub, ca să mai glumim) şi rezultatele arătau că bebe are SD.
Mama a fost sfătuită, nu-i asa, să avorteze, că doar nu-i mare lucru să ucizi ceva ce nu e la vedere. E doar o noţiune abstractă, nu o viaţă…
Cu toate sfaturile „de bine”, femeia a decis să-şi păstreze copilul, din banalul şi insignifiantul motiv că e al ei şi, na, îl cam iubeşte (săraca, de la sarcină îi erau ameţiţi neuronii, nu?).
Ei bine, copilul s-a născut sănătos, voios şi mai tipic decât diCaprio (adică fără bau-bau de SD).
Stau şi mă întreb…dacă femeia respectivă avorta şi medicii se prindeau că testul a fost cam eronat, oare se simţea cineva vinovat?
E retorică, ştiu mentalitatea măcelarului.
Altă chestiune care mă bulversează total: cum pitici de grădină e posibil ca atâţia oameni frumoşi, calzi, inteligenţi, talentaţi (care au copiii speciali) să simtă nevoia de izolare, nevoia de a se ascunde, de a fugi, doar pentru că tu, ăla de te uiţi strâmb la orice e diferit şi mai puţin perfect ca tine, nu eşti capabil de a le accepta copiii, fraţii etc?
Fac parte dintre ei. Poate n-oi fi nici frumoasă, nici deşteaptă, nici caldă (e drept că am mainile şi labele reci mai mereu. Labele, da, că nu tot piciorul e rece), însă tendinţa de izolare o simt. Asta pentru că tu, primată superioară, mă priveşti cu dispreţ, superioritate, reproş, dezgust şi intoleranţă. Nu avem loc în lumea ta plină de abilităţi?
În încheiere, deşi e foarte posibil să mai tot editez postarea pe măsură ce-mi amintesc unele lucruri de lămurit, vreau să-mi arăt dezamăgirea faţă de unii jurnalişti, care, din nou, nu sunt capabili să redea o declaraţie fără s-o altereze prin omisiune, alipire de idei, neatenţie (mna, dacă nu mai poate fuma la biroul propriu şi personal…) etc etc.
Aşa că dacă apare pe undeva scris că eu am afirmat cum că sarcina mea era defectă, să închideţi link-ul/site-ul/aplicaţia/tv/radio etc.
Am citit pe undeva inepţia asta, scrisă de cineva care probabil că a ascultat interviul meu cu ceafa, că urechile sigur erau pline de ceară (dopuri, că e normal să avem ceară în urechi şi chiar e contraindicat s-o curăţăm cu beţişoare care imping ceara pe conductul auditiv şi poate provoca leziuni pe timpan). Scuze, m-a luat valul.
În altă încheiere, nu, nu sunt mai păcătoasă decât tine. Şi nici karma mea nu e o bitch. Nici ratată/incapabilă nu-s.
Copiii mei nu sunt nişte legume. Nici nu „suferă” de sindrom down. Nici bolnavi nu sunt (ba aş îndrazni să spun că imunitatea lor e mai bună decât a multor tipici).
Dar dacă nu poţi mai mult decât să faci afirmaţii stereotipice, din spatele unui gadget, atunci felicitări, eşti o primată superioară!
Şi-ţi doresc să nu ai niciodată un copil special. Nu, nu pentru că ar fi o nenorocire, ci pentru ca nu ai putea face faţă, iar acel suflet ar merita, oricum, infinit mai mult. De exemplu, un Om.”

sursa foto: facebook Cristina Balan

The post Scrisoarea deschisă a unei mame „către primatele superioare” appeared first on Bianca Moruș.