–         „Nu te mai purta băieţeşte”;

–         „Fetele nu se urcă în copaci”;

–         „Trebuie să te porţi ca o domnişoară, nu ca un băieţoi”;

–         „Dar tu de ce te joci cu maşini şi nu cu păpuşi, că nu aşa fac fetiţele”.

Nici când încercam să-mi aleg meseria cei din jur nu au fost cu mult mai blânzi:

–         „Asta nu e meserie pentru femei.”

Când jucam fotbal cu băieţii iar nu era bine. Nu vă mai spun despre momentul în care am descoperit biliardul sau pokerul. Una peste alta, n-am fost niciodată Melanie, ci mai degrabă Scarlett.

Prin urmare am încercat să îmi cresc fiica în stilul propriu, să îi transmit că are dreptul să aleagă ce îi place, să nu facă diferenţe între fete şi băieţi. Bine, asta a durat până la vreo 2 ani, când a început să stea mai mult prin locurile de joacă, a început grădiniţa şi să intre în contact cu mai mulţi oameni decât până atunci. Iar inevitabilul s-a produs. Copilul meu pasionat de Lego şi maşini cu telecomandă îmi spunea acum că nu vrea nu ştiu ce jucărie, pentru că este pentru băieţi sau că nu îi place nu ştiu ce desen, din acelaşi motiv. Luni de zile m-am chinuit să îi explic că nu trebuie să facem astfel de diferenţe, că dacă ei îi place Spiderman nu trebuie să dea înapoi doar pentru că i-a spus cineva că acesta e un personaj inventat special pentru băieţi. Acum lucrurile s-au mai liniştit iar fiică-mea a reînceput să nu mai ţină cont de ce îi spun unii şi alţii, ci de ceea ce îi place. Partea nu tocmai plăcută este că vrea acum un excavator cu care să se plimbe iar eu nu sunt dispusă să îi cedez locul meu de parcare.

Nu înţeleg de ce în continuare românii împart lucrurile în funcţie de sex. Încă este foarte puternică mentalitatea cum că femeile sunt cele care trebuie să facă mâncare, curăţenie şi orice ţine de casă iar bărbaţii, treburile mai complicate, reparaţii sau cărat lucruri mai grele. Acum, eu nu zic că nu-mi convine când cară bărbatul bax-urile de apă şi sacoşele pline până la refuz, dar nici nu stau cu mâinile în buzunare în timpul ăsta. Un bec şi o siguranţă ştiu şi eu să schimb dar recunosc că nu mă amuză ideea de a da nişte găuri cu bormaşina. Ştiu însă câteva femei care au făcut asta şi le-a şi plăcut. Departe de mine ideea că femeile şi bărbaţii sunt la fel. Dar nici nu cred în superioritatea vreuneia dintre părţi şi nici în lucrurile (pre)destinate în funcţie de sexul persoanei.

Nu cred că fetele trebuie să se îmbrace în roz iar băieţii în bleu. Fiică-mea nu a avut nimic roz în garderobă până nu şi-a ales singură aşa ceva.

Recunosc că nu îmi place nici să văd băieţi sau bărbaţi în această culoare, dar asta este doar pentru că îmi displace mie teribil rozul, indiferent cine l-ar purta. Nu cred că găseşti şoferi buni doar printre bărbaţi şi nici nu cred că femeile se pricep cel mai bine la gătit. Cred că fiecare om are anumite talente şi înclinaţii. Şi mai cred că trebuie lăsat să şi le descopere.

Până la urmă, ce ne dorim? Vrem să creştem copii liberi, care să facă ce le place şi ce li se potriveşte? Sau rămânem cu idei preconcepute şi le desenăm viitorul în funcţie de ceea ce avem noi în cap?

Nici mie nu îmi place tot ce îi place copilului meu. Dar ori de câte ori vine să mă întrebe dacă îmi este pe plac ceva, am grijă să îi explic că este mai important ce simte el şi că este firesc ca uneori să avem păreri diferite.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Creştem fete, băieţi sau oameni? appeared first on Bianca Moruș.

1. Ana, cum a fost când ai aflat că vei avea tripleţi? Care au fost primele tale gânduri?

Am aflat într-un mod un pic ciudat. Am mers la control şi la ecografie, doamna doctor îmi spune: „E un copil. E bine.” După câteva secunde zice: „Wow, stai un pic. Nu e unu, sunt 2. (Eu nu mi-am dorit al doilea copil şi în gândul meu am zis: „Dumnezeu mi-a dat doi ca să nu mai zic că nu-l vreau pe-al doilea). În timpul ăsta, doamna doctor a pus ecograful în suport şi a zis: „Mi-e rău. Nu văd bine.” Şi a pus capul pe picioarele mele. Eu m-am speriat. Am crezut că unul e bine, celălalt nu. Soţul meu era şi el roşu ca racul. Între timp, doamna doctor şi-a chemat asistenta şi a întrebat-o: „Vezi şi tu ce văd şi eu?” Asistenta, surprinsă şi ea, a zis un „Da” mai stins. Eu am întrebat ce se întâmplă şi doamna doctor îmi zice: „Ştii, nu sunt 2, sunt 3. Eram şocată, nu ştiam cum să reacţionez. Soţul meu nu a scos un cuvânt până acasă. Aşa am aflat noi că avem tripleţi.

2. Cum au reacţionat cunoscuţii când le-aţi dat vestea?

Când am mers acasă şi l-am spus părinţilor şi apropiaţilor iniţial nu ne-au crezut. Au zis că glumim, că nu e posibil aşa ceva. Mama mea era şocată. Stătea pe un capăt al patului iar soţul meu pe celălalt iar hârtia cu ecografia şi descrierea ei era la mijloc, între ei. O lua fiecare pe rând şi ziceau: „Da, sunt 3. Până la urma asta e, sunt 3. Ce să facem?”

3. Cum a fost pe timpul sarcinii? Că eu abia mă mişcam şi am avut doar unu.

A fost foarte greu. De la 5 luni soţul meu s-a ocupat de igiena mea, cu tot ce înseamnă asta. Nu mai puteam, nu eram în stare să mă urc în cadă, mă ajuta el. Noaptea, când voiam să mă sucesc în pat se trezea şi mă ajuta să mă mişc. Mergeam legănată de pe un picior pe altul. Ajunsesem la 127 de kilograme. Foarte greu a fost!

4. Povesteşte-ne puţin despre naştere. Cum a fost? La câte săptămâni ai născut? Cum au fost copiii?

Am născut la 34 de săptămâni şi 4 zile, prin cezariană iar copiii au avut la naştere 2000g, 2500g şi 2850g. Fata a fost prima, Rebeca Maria, apoi Dennis Andrei şi ultimul Flavius George. Aveam operaţia programată pe 2 septembrie dar pe 29 august mi s-au rupt membranele şi a trebuit să nasc mai devreme.

5. Cum a fost cu hrănitul lor, schimbatul, somnul? Tu când apuci să faci… orice?

Acum au aproape un an. Pe 29 august fac un an. A fost foarte greu primele 3 luni. Aveau colici şi plângeau foarte tare. Nu dormeau noaptea decât după 3-4 dimineaţa. Eram epuizată, nervoasă, eram alt om. Îi ţineam pe toţi 3 pe mine. Băieţii, pe picioare îi legănam şi pe fată o ţineam în braţe şi mă mişcam cu tot corpul ca să îi fac să adoarmă. Acum s-au mărit, se joacă, mai apuc şi eu să mai fac câte ceva. Dar nu tot ce trebuie. De multe ori nu pot să fac nici mâncare dar asta e, copiii sunt pe primul loc.

6. Cine face cumpărăturile? Cum te descurci cu piaţa, cu mâncarea, curăţenia etc?

La cumpărături merg cu copiii, soţul, mama mea şi sora mea. Nu putem altfel. Mă ajută soacra şi mama mea cu copiii, ca să pot să fac ce e nevoie prin casă. Dar nu e niciodată suficient timp.

7. Ce faci când încep să plângă toţi odată, să vrea toţi 3 ceva în acelaşi timp?

Ce fac??? Mă iau cu mâinile de păr. Încerc să mă mişc cât mai repede, să îi mulţumesc pe toţi 3.

8. Cum îi deosebeşti? Băieţii, desigur.

Desi sunt tripleţi sunt destul de diferiţi. Mă refer la băieţi, că sunt amândoi şaten deschis. Îi deosebeşti foarte uşor. De fată nu zic nimic. E brunetă, parcă e din altă poveste.

9.  Cât îţi ia până ieşi din casă? Cum te pregăteşti când ieşi cu ei afară?

Cam o jumătate de oră, până îi îmbrac, încalţ, pregătesc geanta cu cele necesare. Până îi aşez în căruţ şi să plec, durează.

N.r.: Mi-a fost ruşine să îi spun Anei că tot atâta dura şi la mine, deşi eu eram doar cu unu.

10. Se spune că gemenii, în cazul tău tripleţii, au o relaţie specială, se simt altfel. Ai observat ceva de genul ăsta la ei?

Da. Băieţii sunt foarte, foarte apropiaţi unul de celălalt. Se mângâie, se pupă, niciodată nu se bat. Fata e diferită, e mai rece. Băieţii vor să o îmbrăţişeze, să o mângâie dar ea nu vrea, e mai distantă.

11. Acum, nu pot să nu te întreb asta: tu şi soţul mai aveţi timp şi de voi?

Bună întrebarea, mai rău e răspunsul. Nu, nu prea mai avem timp de noi, suntem tot timpul cu copiii. Dar sperăm în zile mai bune.

12. Mai vrei şi alţi copii sau te opreşti aici?

Nuuuuuu, nu mai vreau, e suficient. Eu nu voiam nici o a doua sarcină, un al doilea copil. Acum am trei. Cum ar fi să îl fac pe al patrulea sau cine ştie, poate iar tripleţi. Nuuu, clar nuu.

The post Viaţa cu tripleţi appeared first on Bianca Moruș.

8.25 Copilul iese din camera lui, nu scoate un cuvânt, doar mârâie uşor ameninţător şi se trânteşte pe canapeaua din sufragerie. Sub privirea siderată a mamei, copilul adoarme.

8.35 Copilul mârâie că îi e frig. Mama, încă uşor şocată, ia o pătură şi înveleşte odorul.

9.00 Înainte să deschidă ochii, aud:

– Mama, să-mi cumperi sandale.

Eu, uşor mai mult nedumerită:

– Di, eşti ok? Ce-ai visat?

– Tu să-mi cumperi sandale.

– Nu ai mare nevoie. Afară plouă cu spume. Să se mai încălzească un pic.

– Eu vreau sandale. Unde sunt alea pe care mi le-ai cumpărat acum o lună?

– În dulap. Dar sunt mari şi oricum nu-ţi folosesc.

– Dă-mi-le!

Le-a probat, a insistat, am insistat şi eu.

– Uite, plouă torenţial. Nu poţi să ieşi afară în sandale.

– Merg pe alee şi nu mă ud.

– Te faci fleaşcă.

– Nu. Sunt atentă.

9.30 Ieşim într-un final pe uşă. Cu cizme de ploaie dar cu ameninţarea că data viitoare nu se mai ia după mine. Apoi îmi reproşează că nu i-am luat umbrela.

9.45 Ajungem la grădiniţă, le explică tuturor că sunt o mama imposibilă, pentru că i-am interzis să poarte sandale şi intră în clasă. Iar eu încep din nou să respir.

17.40 Mă întorc la grădiniţă.

– Mami, ce bine că ai venit! Mai aşteaptă 10 minute, că eu mai am treabă.

18.00

– Eu vreau să merg la Maria acasă.

– Nu se poate. Mergem la noi.

– Vreau la mall.

– Nu, mergem acasă.

– Vreau în parc.

– Plouă.

– Ah, nu mai vorbesc cu tine.

18.05 În timp ce ea nu mai vorbeşte cu mine, aflu ce a mâncat, ce a învăţat nou, cu ce au supărat-o colegele, cum le-a supărat ea pe ele şi alte câteva detalii semnificative.

18.20 Intra în casă şi devalizează frigiderul. Apoi urmează o discuţie serioasă în trei:

– Să ştii că mie nu îmi plac băieţii.

Tatăl mustăceşte fericit, eu sunt nedumerită:

–          Dar de ce? Ce ai cu ei?

–          Nu îmi plac. Sunt urâţi.

–          Hai, mă, mamă, chiar toţi sunt urâţi?

–          Da, toţi.

Un moment de pauză, după care o furculiţă se prăbuşeşte zgomotos pe gresie la auzul următoarelor:

–          Mie îmi plac doar fetele.

Până la ora de culcare aflăm că nici de capul fetelor nu e totuși mare lucru, că ea vrea să meargă la şcoală, să facă teme dar nici la muncă n-ar fi rău, pentru că ar câştiga bani, să meargă la mall. Vrea şi la munte şi la mare, vrea şi în parc dar vrea şi să stea acasă, să picteze, să facă Lego, să îi citesc poveşti. Ar merge şi un concert, că are chef să cânte şi să danseze. Adoarme în timp ce vorbeşte iar peste câteva ore o luăm de la capăt.

The post O zi oarecum obişnuită cu un copil oarecum obişnuit appeared first on Bianca Moruș.