D-ale lui Caragiale, în 2016

Bianca Moruș — Mon, 09 May 2016 12:34:42 +0000

Abia ţinându-mă pe picioare, intru în farmacie cu o lista lungă. În faţa mea, 3 clienţi şi o singură farmacistă. Desigur, şi aceasta şi clienta aflată deja la casă discută despre cele mai potrivite medicamente pentru sutele de afecţiuni de care se plângea cea de-a doua. Şi despre oferte, reduceri, puncte. Eu încerc să mă agăţ de o lumină, de o culoare, de orice ca să rezist. Altul tropăie nervos. Alta, de atâta plictiseală, se apucă să testeze parfumurile de acolo. Pe toate. Şi mult. Acum mă lupt şi cu o criză de bilă, că nu îmi ajungea deja cu ce venisem. Într-un final prima clientă pleacă. Ajunge domnul la casă şi îi sunt recunoscatoare în gând că nu îşi doreste decât un Olinth. Farmacista ţine să îi menţioneze că nu se foloseşte mai mult de 10 zile, că provoacă dependenţă. Domnul dă din cap resemnat în timp ce mie îmi vine să îi urlu ăleia că aud textul ăsta de mai mult de 20 de ani, de când tot cumpăr picături de nas şi oricum nu îi foloseşte nimănui. Dar tac. Termină relativ repede şi doamna superparfumată şi ajung şi eu la casă. Încerc să schiţez un zâmbet şi încep:

– Vreau şi eu Eqimuno sirop.

Doi ochi mari mă privesc ca şi goi. După o bâlbâială scurtă, aud:

– Nu avem.

– Eu zic că aveţi. Nu vreţi să căutaţi dumneavoastră în calculator?

Tastează ea ce tastează şi o aud din nou:

– Nu, nu avem.

– Aţi încercat şi cu „q”?

– Da, doamnă, am încercat. Nu avem.

– Doamnă, pe site-ul dumneavoastră scrie clar că aveţi. De-aia am şi venit aici.

– Am căutat. Nu avem.

– Mai căutaţi.

Cred că tonul meu crescuse odată cu tensiunea, căci a apărut o altă farmacistă care a dat-o la o parte pe individă şi a găsit rapid, desigur, ceea ce cealaltă nu avea. După care îi da înapoi ştafeta. Am mai luat ce aveam de luat şi dau să plătesc. Scot cardul, nu-l citeşte aparatul. Mai încerc o dată. Cardul, pauză. Clacase şi el. Scot al doilea card. Eroare card. Mă uit strâmb, mai încerc o dată. Eroare card. Mă uit pe el: expirase de câteva zile. Scot cardul de urgenţe. Eroare card. Expirase de vreo 5 luni. Mă uit dezamagită în portofelul în care ştiu că nu ţin niciodată prea mulţi bani. Nu înţeleg nici acum cum a fost posibil, dar de data asta aveam suficienţi. Aşa că mă târăsc până la maşină cu tot cu medicamente.

Câteva zile mai târziu mă duc să îmi ridic cele 2 carduri. Prima bancă:

– Bună dimineaţa. Am venit să ridic un card.

– Sigur, dar nu merge calculatorul. Şi nici sistemul.

– Aha. Deci sigur îmi ridic cardul sau sigur nu vă merg vouă lucrurile?

– Nu, nu, rezolvăm. Dar mai durează un pic.

Se învârte vreo 5 minute, îmi aduce cardul, îmi aduce şi un document să îl completez. După ce termin de scris toate datele o aud:

– Aoleo, v-am dat altă hartie. Trebuia să completaţi altceva.

Am ridicat din sprânceana pe care nu o pot ridica niciodată şi mă străduiam să îmi găsesc câteva cuvinte duioase, când:

– Doar semnaţi. Scriu eu datele dumneavoastră. Mă scuzaţi. E şi prima zi după concediu.

– A, probabil de-aia n-a mai vrut nici calculatorul. E şi el relaxat.

Semnez şi plec spre a doua bancă. Ora 9.30. Cele mai multe deschid la 9.00. Aici programul începea la 10.00. Cred că Murphy şi Caragiale sunt colegi de bancă.

The post D-ale lui Caragiale, în 2016 appeared first on Bianca Moruș.

caragiale Archives - Bianca Moruș

D-ale lui Caragiale, în 2016