Mi s-a părut dubios faptul că era atât de împăcată cu schimbările totale din viețile noastre, mai ales că eu aveam momente când simțeam că îmi iau câmpii. Apoi mi-am dat seama că este, de fapt, speriată. Că a înțeles că ea nu este în pericol – am avut grijă să accentuez acest lucru – dar o vedeam cum venea lângă noi când dădeam drumul la televizor, să vedem știrile, cum analiza informațiile și analiza cifrele îmbolnăvirilor și al morților. Atunci am decis să închid cât mai mult fluxul de informații.

Cel mai important este să fim sinceri. Nu știm ce se va întâmpla, cât va dura acest lucru sau cum va fi viața atunci când totul se va termina. Îi explicăm copilului că, deși nu le putem da o dată exactă, verificăm periodic știrile și îi vom anunța imediat ce aflăm. Oferim informații clare, oneste, adecvate vârstei, luând în considerare temperamentul și nivelul de dezvoltare a copilului. Nu trebuie să dăm toate detaliile triste copiilor mici, dar o explicație generală potrivit căreia unii oamenii sunt bolnavi și medicii încearcă foarte mult să îi salveze este util. De asemenea, este util să reamintim copiilor că, deși nu avem toate răspunsurile în acest moment, oamenii de știință și oficialii guvernamentali lucrează foarte mult și fac tot posibilul pentru a descoperi soluții. Le spunem că există lucruri, acum și în viață totdată, care sunt incerte și le împărtășim pașii activi pe care familia, orașul sau țara îi face pentru a rămâne în siguranță. Scopul întregii conversații este de a-i asigura pe copii că sunt în siguranță și cel mai ușor putem face asta prin informare, îmbrățișări și cuvinte liniștitoare. – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiza tranzacţională

Vorbind cu diverși oameni, am observat că și copiii lor manifestau aceleași simptome: refuzau să mai iasă din casă și încercau să afle cât mai multe informații despre virus și modul în care ne poate afecta.

Diana, mama lui Damian, 4 ani şi jumătate: Eu nu cred în treaba asta cu “copilul nu mai poate sta în casă”. Ei sunt chiar fericiți că sunt în casă, că ne au lângă ei, toată ziua (cel puțin ăștia mai mici, la adolescenți cred că vorbim de alte priorități). Bine, îi enervează că mai și muncim, dar totuși… Drept dovadă dialogul de mai jos:
-Damian, vrei să ieși puţin afară?
-Mami, ce ai?! Tu ai uitat că afară e coronavirus?! Crezi că putem ieşi afară aşaaa, toată ziua, bună-ziua?!
#dialogdepandemie
#StamAcasa orice ar fi. Asta după ce acum câteva zile ne-a zis că el nu poate ieși că nu are bilet.

Georgiana, mama a 2 copii de 4 ani: La început plângeau că vor în parc. Acum au înţeles că ne ferim de ceva ce ne poate îmbolnăvi.

La polul opus, copiii mai mici sau mai timizi au fost foarte fericiţi că grădiniţa s-a mutat acasă. Ce-i drept, la toţi am observat acelaşi numitor comun: explicaţiile din partea părinţilor, adaptate vârstei şi puterii lor de înţelegere.

Alexa: Al meu nu prea resimte pentru că e la grădiniţă, stăm la curte şi nu prea ieşeam cu el. Pe alocuri mai povesteşti de la grădi, semn că îi e dor.

Alex: Al meu face 3 ani în curând. I-am spus că nenea ministru nu ne lasă să ieşim din casă, că riscăm să răcim, să facem aerosoli, să stăm zi şi noapte la doamna doctor. A înţeles. A cooperat aproape mereu. Când nu coopera îi dădeam o idee de joacă în casă.

Este important să ne asigurăm că această discuție face parte dintr-o conversație continuă despre această criză globală. De fiecare dată când deschidem discuția, este bine să o facem prin a-i întreba ce au înțeles până acum sau ce au mai aflat din alte părți despre situația coronavirusului și apoi să împărtășim fapte și să corectăm dezinformarea.

Copiii știu că se întâmplă ceva și dacă părinții nu sunt dispuși să vorbească despre asta, se vor îngrijora. Ce este atât de oribil încât adulții nu vor să discute despre asta? Ei ar putea presupune că lucrurile sunt chiar mai înfricoșătoare decât sunt real și ar putea să-și suprime gândurile și sentimentele, din frica de a nu-i supăra pe părinți. Dacă aratăm că suntem dispuși să vorbim despre subiecte dificile cum ar fi pandemia (dar și în general) acest lucru va favoriza relația de încredere și va fi un preambul prin care copiii să se simtă confortabil să vină la noi atunci când vor avea întrebări despre intimidare, stres, probleme de prietenie, sexualitate sau iubire. – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

La noi trecea timpul, îmi dădeam seama că Didi e tot mai afectată de această izolare, dar ea, care vorbește non-stop despre orice subiect, despre asta nu spunea nimic. Nici că e îngrijorată, nici că-i lipsesc prietenii, colegii sau profesorii. Nimic. Asta până când a făcut prima criză, ivită aparent din nimic. I-a reproșat taică-su că a murdărit parchetul cu acuarele, moment în care ea a explodat de nu înțelegea omul ce l-a lovit. A vorbit despre asta și la tv, cât să leșine omul de grijă că o să-l creadă lumea un dragon ce mănâncă copii la micul dejun. :))

https://observatornews.ro/social/copii-afectati-izolare-361714.html

Era răbufnirea pe care o așteptam de mai bine de o lună. Și a avut efectul scontat. După aceea a început să ne povestească cât de dor îi este de școală, de învățătoare, de colegii de la after (”pentru că nu e același lucru dacă îi vede pe zoom”, de prietenele ei, de mersul nostru la filme sau de cățăratul pe tot felul de obstacole, în parc, de faptul că, deși suntem acasă, nu suntem disponibili atât de mult timp pe cât visa ea.

Un alt mod de a pune bazele acestei comunicări deschise este să le spunem copiilor că înțelegem ce simt și că atunci când vorbim despre asta cu cei dragi ne ajută foarte mult. Le transmitem copiilor că înțelegem ce simt și că orice emoție este validă și îndreptățită. Îi încurajăm să-și împărtășească emoțiile, întrebându-i ce cred despre situația în acest moment și cum se simt. Le spunem că vedem că le este greu și că suntem alături de ei. Uneori suntem și noi supărați, speriați, furioși și asta face parte din normalitatea vieții. Cel mai important este să le împărtășim modalitățile prin care noi gestionăm eficient aceste emoții.

Îi încurajăm pe copii să ia fiecare zi așa cum vine și ne concentrăm pe prezent, în loc să ne facem griji pentru viitor. Le vorbim copiilor despre momentele de distracție și timp de calitate petrecut acum în familie, acasă, pentru a arăta și beneficiile perioadei și bucurându-ne de fiecare experiență împreună.

Pentru copiii care se îngrijorează foarte mult, ajută să găsim modalități de a se descurca, cum ar fi să facă sport sau să scrie și să deseneze temerile. De asemenea, ne putem sprijini copiii să se concentreze pe simțuri: să încetinească respirația, învățându-i să respire lent, ca și cum am umfla un balon, să mergem la o plimbare în parc și să ascultăm păsările sau să mirosim flori de primăvară.” – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

I-am explicat că și noi simțim toate lucrurile astea pe care le simte ea, că e greu pentru toată lumea, dar că este un efort pe care trebuie să-l facem și peste care o să trecem cu bine. Asta deși uneori mie îmi venea greu să cred ceea ce spuneam.

Desigur, este o perioadă grea pentru noi toți și plină de provocări. Încurajez mai mult decât oricând introducerea unor obiceiuri sănătoase, care practicate zilnic cresc starea noastră de bine. Vorbim despre activități în doze mici care să facă parte dintr-o rutina zilnică: exerciții fizice, alimentație sănătoasă, momente de învățare, creativitate, relaxare, discuții de grup și timp personal. Aceste lucruri ajută a stabili o disciplină personală interioară și totodată la gestionarea anxietății și a depresiei făcând prezentul să se simtă satisfăcător și îndepărtând nevoia de a se fixa asupra viitorului sau trecutului.

De asemenea, fiecare membru al familiei să ia un moment la cină pentru a împărtăși un lucru bun care s-a întâmplat în acea zi și un lucru pentru care sunt recunoscători. Practicarea recunoștinței ne aduce în prezent și ne face să ne concentrăm mai mult pe valorile autentice și intrinseci ale familiei. – – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

Lucrurile nu s-au rezolvat odată cu ieșirea din izolare. Virusul rămâne și ne amenință în continuare, iar copiii tot acasă vor sta până în septembrie. În plus, trebuie să înţelegem că responsabilitatea ne aparţine în mare măsură şi nouă, nu doar autorităţilor.Aşa că este important să ne găsim resursele pentru a rămâne cât de cât pe linia de plutire şi să nu adunăm frustrări mai multe decât putem duce.

The post Copiii pandemiei. Cum au resimţit cei mici perioada de izolare şi ce avem de făcut pe mai departe, în cazul în care coronavirusul continuă să facă probleme appeared first on Bianca Moruș.

Mă uit la data din calendar şi încă nu-mi vine să cred că s-au făcut 2 luni de atunci. 2 luni de când n-am mai pus piciorul în parc, 2 luni în care pot număra pe degetele de la mâini ieşirile pentru cumpărături şi cele pentru activităţi sportive. Am avut nişte tentative de ieşit la alergat cu mândra, dar pe mine m-a amorţit de tot statul ăsta în casă, iar ei îi stătea în gât orice potenţială ieşire numai la gândul cicălelilor: „Nu pune mâna. Nu te aşeza. Nu te apropia de oameni.”

Am trecut prin toate stările posibile: de la frustrare la disperare, de la nervi la tristeţe. Am pierdut plecarea în vacanţa programată de ziua lui Didi, cele mai multe contracte s-au dus într-o săptămână, iar cele rămase îmi ocupă mult mai mult timp decât de obicei pentru că mişună un copil prin casă 24 de ore din 24. Bine, mai ia o pauză mică pe timp de noapte, pauză pe care o împart în câteva ore de somn şi câteva ore de recăpătat minţile cu ochii-n filme pe Netflix sau HBO.

Ştiţi cum e vorba aia cu „ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea îndeplini?” Ei, la mine a funcţionat fix pe invers. Eu n-am vrut niciodată, dar niciodată să fac homeschooling. Nu-mi place, n-am răbdare şi nici skill-uri. Hahaha, şi-a spus viaţa! Ia de-aici şi lucrează cu copilul. Bine naibii că e doar la pregătitoare şi încă mai înţeleg una, alta. Când o ajunge la fracţii o să-şi dea seama cât de praf sunt. Noroc cu tac-su, că ştie matematică şi sper să facă faţă şi materiei, şi încăpăţânării plodului din dotare.

Din acelaşi capitol, n-am fost adepta statului cu copilul acasă, aşa că eu am plecat la muncă pe când avea pitica un pic peste 10 luni, iar pe ea am expediat-o la creşă pe la vreo 2 ani. Oricum în restul timpului nu aveam voie să mişc în front, măcar în timpul zilei să mă relaxez prin muncă. Iaca pocinog, că acum s-a ales praful şi de asta. Eram absolut convinsă că ne vom scoate ochii pe rând: eu cu copilul, copilul cu mine, tac-su cu copilul, eu cu tac-su. Nu mă întrebaţi cum, dar încă suntem toţi în viaţă şi cu prea puţine vânătăi, şi alea cauzate de fotbalul jucat, unde altundeva, în apartament.

Am încercat în primă fază să respect o oarecare normalitate şi să instaurez program de şcoală, program de lucru, program de joacă, timp pentru curăţenie, spălat, gătit. La dracu! Asta nu e o situaţie normală, aşa că s-a cam ales praful de reguli. Aia e! N-o să moară nici copilul că mănâncă prea multe dulciuri, nu leşină nimeni dacă ne trezim la 9 şi ne apucăm de muncă la 10, nici dacă nu se mai culcă copilul la 9, ci la 11 noaptea. Ups, ba da! Asta mă cam omoară pe mine, că acum, în loc să mă culc la 12, mă culc pe la 2, 3. Păi dacă nu după ce adoarme ea, când să îmi iau şi eu pauza aia de ţi-o recomandă toţi specialiştii în well being sau cum mama mă-sii se mai cheamă şmecheriile alea de care se tot scrie pe internet?

Bine, observ că acum şi scriu urât, nu doar vorbesc urât. Poate pentru că-mi lipsesc drumurile cu maşina în care înjuram şi eu liberă ca pasărea cerului, iar acum vă oripilez pe voi cu limbajul meu de om needucat la pension.

Am avut suişuri şi coborâşuri multe în lunile astea, mai ales coborâşuri că, aşa cum am mai spus, eu nu ştiu prea bine şi prea multe despre gândirea pozitivă în situaţii din astea. Când văd pe Facebook mesaje peste mesaje despre organizare, pozitivism, eficienţă mă ia durerea de cap şi-mi vine să mă apuc de băut încă de dimineaţă. Eu nu pot să le fac pe toate şi nici nu vreau, că nu-s Wonder woman. Noroc cu fetele mele şi whatsapp-ul, că acolo mai vărsăm multe dintre frustrări şi ne şi hlizim ca nişte mame tembele şi superficiale ce suntem.

Am noroc şi cu un copil teribil de simpatic şi, chit că îmi face părul creţ în fiecare zi şi mă gândesc în care cui să-l mai proptesc când face tâmpenii după tâmpenii, îmi dă câte un zâmbet sau o replică de se alege praful de toţi nervii mei. Bine, nu mereu. V-am spus că nu-s pe pozitiv. Ne-am şi certat în perioada asta de mama focului, cum zice piticania, dar am şi râs în hohote din nimic, aşa că măcar se face un oarecare echilibru pe acolo.

Am noroc şi cu faptul că mai toate activităţile copilului s-au mutat online. Sigur, la capitolul noroc nu intră şi şcoala online, pe asta am lămurit-o deja. Abia aştept ziua în care copilul îşi va stresa din nou învăţătoarea cu dileme, nu pe mine. Bine, şi copilul o aşteaptă cu nerăbdare, deşi ştie că până la toamnă nu mai are acest noroc. În rest, after-ul, teatrul, dansul, toate şi-au continuat programul în online şi recunosc că fără ele astea 2 luni ar fi fost şi mai greu de trecut.

Am noroc şi cu înţelegere atunci când simt că explodez. Weekendul trecut eram atât de căzută încât am vrut să văd – vorba vine, am vrut, n-am mai putut – dacă moare cineva din casă de foame dacă nu fac eu de mâncare. N-a murit niciunul. Nici nu au leşinat hainele că nu le-am spălat atunci şi nici chiuveta n-a protestat că nu a fost spălată. Eu, în schimb, am reuşit să termin cartea începută înainte de izolare, am făcut sport, mi-am vopsit unghiile mai ceva ca ouăle de Paşte, m-am epilat şi am descoperit că am şi creme încă în perioada de valabilitate. Şi nici nu m-am simţit vinovată. Mai pe scurt, mi-am băgat picioarele în ele de responsabilităţi şi am descoperit că se poate trăi şi aşa, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp.

Am avut zile când am devorat ştirile şi postările din Social Media, am avut zile când nu m-am atins de televizor, iar pe telefon n-am pus mâna cu orele. Am ieşit din bulă şi am văzut o mulţime de lucruri care m-au scos din minţi. Am descoperit că tâmpiţii din online sunt mai mulţi şi mai activi, că altfel nu-mi explic afluxul de mesaje de la tot felul de cretini care au impresia că messenger-ul e loc de agăţat. Atâta plăcere să dau block n-am mai simţit de pe vremea când eram tânără şi înjuram live şi necenzurat specimenele care au impresia că dacă mergi singură pe stradă eşti la dispoziţia lor.

M-am oripilat când am realizat câţi oameni aleg să creadă minciuni şi teorii ale conspiraţiei. Cei mai mulţi sunt dintre aceiaşi care propovăduiesc nenorocirile vaccinurilor şi minunile uleiurilor esenţiale. Mi-am dat seama că nu are rost să-mi irosesc timpul în discuţii contradictorii cu astfel de indivizi şi în general am preferat să le evit. Sigur, mai puţin când sunt foarte capsată şi îmi dau seama că ăia mai nou apăruţi pe pagina mea de Facebook au impresia că sunt o tipă drăguţă. Nu-s! Şi simt nevoia să scot ghearele din ce în ce mai des. Chiar, măi, Zuchi, la butonul de block ai putea să pui o iconiţă potrivită dacă tot îţi place să scoţi emoticoane noi.

Am fost certată pentru că mi-am donat ziua de naştere. Ăsta a fost momentul WTF al zilei respective.

Am observat că înainte deranjau copiii şi pisicile pe Facebook, acum deranjează cam orice. Deranjează dacă te plângi, deranjează dacă faci mişto, deranjează dacă visezi la vacanţe în loc să le plângi de milă celor rămaşi fără serviciu şi tot aşa. Evident că deranjează, pe toţi ne deranjează câte ceva, dar nu prea înţeleg plăcerea asta de a-i hăitui pe ăia cu care nu eşti tu de acord. Mergi, măi, nene, mai departe dacă nu-ţi convine! De ce trebuie să scuipi venin pe la alţii? Lasă, că avem şi noi frustrările noastre, nu ne mai trebuie şi ale alora.

În altă ordine de idei, am văzut că se poartă planurile pentru 15 mai. Am şi eu: să evit cât pot de tare aglomeraţiile, să continui cât se poate distanţarea socială, să port mască în spaţiile închise şi să continui să respect normele de igienă. Nu de alta, dar vreau să-mi vărs frustrările pe aici şi în următorii ani.

The post Plusuri şi minusuri în 2 luni de izolare. Varianta necenzurată şi fără pozitivism fals a vieţii în izolare appeared first on Bianca Moruș.