1. – Mama, după ce mori tu casa îmi rămâne mie, nu-i aşa?

După ce am depăşit şocul iniţial, am reuşit să mormăi:

–         Da, în mod normal aşa se întâmplă. De ce? Te grăbeşti?

–         Ce întrebări pui şi tu! Doar verificam.

2. – De ce îţi iei geaca asta de blugi?

– E perfectă pentru vremea asta.

– Nu-mi place. E foarte urâtă.

– Atunci să îmi cumperi din banii tăi una care să-ţi fie pe plac.

– A, lasă, e bună aşa cum e!…

3. – Mami, să ştii că eu sunt o motană bună.

– Aha! Păi şi în cazul ăsta eu ce sunt?

– Tu eşti fluturaşă.

4. – Iubire, te-ai făcut cam parşivă!

– Cine, eu?

– Da, cu tine vorbesc. Suntem doar noi două.

– Mama, nu sunt parşivă. Deloc. Sunt doar foarte deşteaptă.

4. Minidiva primeşte acceptul să îşi aleagă un singur obiect din magazin. Oscilează între o rochie neagră cu unicorn şi una roz cu steluţe strălucitoare. Tinde, desigur, spre cea roz. O altă fetiţă se arată interesată de prima dintre ele, moment în care mama ei aproape urlă, cu ochii înspre mine şi fiică-mea:

– Cum să îţi iei rochie neagră? Oribil. Copiii nu poartă negru. Nici nu vreau să aud asemenea prostii. Cum să porţi haine negre?

Fiică-mea renunţă la rochia roz şi se duce să îşi aleagă singurul obiect la care avea voie, apoi merge şi defilează cu el în faţa doamnei:

– Uite, mami, sunt vrăjitoare! Una frumoasă.

6. După o discuţie lungă:

– Ce nesuferita eşti, Di!

– Da, dar sunt nesuferita ta.

7. Culc copilul şi mă reped asupra ciocolatei la care râvneam de vreo 2 ore. N-apuc să iau prima gură şi aud:

– Mama, ce fâşâi acolo? Ciocolata aia din care n-ai vrut să-mi dai mie?

– Nu, iubire. Dormi liniştită. Acum visăm amândouă la ea.

8. Moartea speranţelor unui părinte, după un zgomot straniu din gâtul copilului:

– Ce te uiţi aşa? Eram doar răguşită. Nu-mi pierd vocea.

9.   Într-o dimineaţă, în concediu:

–         Di, ia-ţi culorile şi hai la bar, că am de lucru.

–         OK! Dar eu cu cine vorbesc dacă tu lucrezi?

–         D-aia îţi iei culorile cu tine. Ca să îţi faci de treabă.

–         Dar ce au culorile cu vorbitul? Crezi că nu pot să colorez şi să vorbesc?

10. – Aoleo, Diana, mai strânge din jucăriile astea. M-am împiedicat de nu ştiu câte ori şi am şi călcat pe câteva.

         – Ce? Sunt la mine în cameră.

         – Şi în sufragerie.

        – Lasă-le pe alea! Diseară mă duc singură la culcare, deci nu mai calci pe nimic.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum te lasă fără replică un copil de 4 ani appeared first on Bianca Moruș.

1.       Înainte să îl am pe al meu copil, aveam impresia că cei mai mulţi părinţi erau nişte incapabili. Nu erau în stare să îşi controleze plozii, care se dădeau în spectacol oricând, oriunde, ţipau ca din gură de şarpe şi/sau se tăvăleau pe jos, de preferabil în mijlocul unui magazin sau al străzii.

Apoi am descoperit că şi eu tot în categoria „incapabili” mă încadram. Într-o vreme singurele mele idei erau: „Nu. Nu. Nu. Iar o apucă crizele. Care e cea mai scurtă cale de ieşire de aici?”

2.      Înainte îmi dădeam ochii peste cap şi nu ştiam cum să mă sustrag mai repede când începeau discuţiile despre alăptat, scutece sau gângureli.

După ce am născut, acestea erau şi principalele mele subiecte de discuţie. Abia atunci am înţeles de ce. În primul rând pentru că, cel puţin în primele luni, nu mai faci nimic altceva decât să ai grijă de pitic. În al doilea rând pentru că oricum tot universul tău a fost dat peste cap şi nu îţi pasă prea mult de alte lucruri.

3.      Înainte mă uitam dispreţuitor la toate mamele care se plângeau de oboseală. Gândeam, probabil la fel ca şi bărbaţii, că femeile astea nu fac decât să stea acasă şi din când în când să schimbe copilul sau să îi dea nişte lapte.

Apoi am aflat cum e să plângi de oboseală, cum e să nu mai poţi nici să plângi de oboseală, cum ai impresia în fiecare zi că o să ajungi ori la spital ori la nebuni, cum nu crezi că vei mai apuca ziua de mâine sau o zi în care să nu simţi că şi să te târăşti îţi este imposibil.

4.      Mă iritau teribil părinţii care le răspundeau în doi peri copiilor, în loc să le explice cum stau lucrurile. Sigur ştiţi şi voi celebrele replici: „Pentru că aşa spun eu”, „Pentru că aşa trebuie”, „D-aia”.

Şi acum mă enervează genul ăsta de replici, dar mă văd nevoită să recunosc că după al 76.534-lea „De ce?” ajungi şi tu să trânteşti un „D-aia” asezonat cu ceva spume pe la colţurile gurii.

5.      Înainte nu pricepeam şi pace de ce, ori de câte ori voiam să pun la cale o ieşire sau un concediu, prietenii cu copii acasă analizau oferta la sânge şi de multe ori ajungeau să o refuze, din 1001 de motive, toate imbecile dacă mă întreba cineva şi pe mine.

N-aş vrea să fac acum calculul evenimentelor ratate în ultimii 4 ani, că e riscant în perioada asta de primăvară: vin asteniile, depresiile. Şi nici măcar asta nu e adevărata problemă, ci faptul că ajunge oricum să nu îţi pese de ele. Părinţii mai experimentaţi decât mine spun că asta începe să se regleze în cel mult doi ani de acum încolo.

Sigur, lista este mult mai lungă şi deschisă discuţiilor. Câteva lucruri au rămas totuşi neschimbate: în continuare mă enervează groaznic culoarea roz, diminutivele şi părinţii care cred că ai lor copii sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai talentaţi. Habar n-aveţi despre ce vorbiţi! A mea este cea mai cea dintre toţi cei mai cei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Câteva idei despre viaţă şi oameni, înainte şi după copil appeared first on Bianca Moruș.

Fiică-mea ajunsese în ultima vreme să îmi întindă creierii pe pereţi, scuzaţi imaginea. Nu voia niciodată să facă ce o rugam să facă. Nu răspundea niciodată la întrebări. Nu îi plăcea mâncarea. Voia mereu altceva, de preferabil ceva ce nu exista în frigider sau casă. De cele mai multe ori când îi ceream ceva ziceai că nici nu exist. Îi spuneam o dată, îi spuneam de două ori, îi spuneam de şapte ori. Degeaba. Iar tonul meu creştea exponenţial cu fiecare refuz sau ignoranţă de care aveam parte. Mă enervam cumplit pentru că nu reacţiona decât când era evident că exista posibilitatea să mă audă şi vecinii şi mă enervam şi mai tare pe mine, pentru că detest să ridic tonul la ea. Şi chiar şi atunci, ziceai că îmi face o favoare că mă bagă în seamă.

La un moment dat, după un alt conflict încheiat în acelaşi stil, i-am recunoscut cât de mult mă deranjează situaţia asta. I-am spus că nu îmi doresc să ridic tonul la ea dar cî mă simt fără soluţii în faţa refuzurilor ei constante. I-am spus că înţeleg nevoia ei de a depăşi limitele şi de a conduce dar că lucrurile nu pot sta în acest fel. Nu cunoaşte lumea şi nu ştie încă foarte multe lucruri care îi pot face rău. E în regulă să se opună, dar nu mereu şi mai ales nu când îi spun că este ceva cu potenţial periculos. Mi-am cerut scuze pentru reacţiile mele şi am încheiat discuţia cu o alintătură pe cinste.

A doua zi fiica mea a fost cel mai cooperant copil pe care l-am cunoscut. Nici nu-mi dădeam seama ce m-a lovit, nici n-am făcut în primă fază legătura cu discuţia noastră. Următoarea zi mai făcea o boacănă, mai venea să îmi spună că o să repare. Aceeaşi schemă s-a repetat şi în zilele ce au urmat. Printre boacăne sau câteva întrebări sau cerinţe ignorate, îmi spunea că nu trebuie să uit că ea este copil şi eu i-am spus că e normal să nu fie mereu receptivă. Apoi, pe seară, eram obosită şi stăteam pleoştită pe canapea. A venit imediat să mă întrebe dacă sunt supărată. După răspunsul meu negativ a început să-mi explice, foarte plastic de altfel, că nu îi place când sunt furioasă, că mi se schimonoseşte faţa şi arăt foarte urât. Şi nu îi place nici când sunt tristă, pentru că atunci nu se mai simte sigură pe ea. Nici mie nu mi-a plăcut când m-am văzut prin ochii ei şi am decis să fac eforturi mai mari în a o înţelege. Am cerut însă la schimb mai multă înţelegere şi din partea ei.

Nu vă imaginaţi că brusc totul e roz şi acum în viaţa noastră curge doar lapte şi miere. Nici pe departe. Dar, cel puţin pentru moment, reuşim să ajungem mai uşor la o notă comună. Iar când seara îmi spune cât de mult i-a plăcut de mine în ziua respectivă, ştiu că lucrurile sunt pe calea cea bună.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Voi ştiţi cum vă vede copilul vostru? appeared first on Bianca Moruș.

• Lasă, dragă, copilul să mănânce chips-uri/dulciuri/fast-food că nu a murit nimeni de la asta. – Aşa e, nu se moare din câteva chips-uri dar un pic de studiu pe bolile provocate de astfel de alimente n-ar strica. Şi mai presus de asta, e dreptul meu să îmi învăţ copilul să mănânce sănătos aşa cum e alegerea mea dacă şi când îi dau voie să mănânce tâmpenii. Dacă tu ai chef să îţi baţi joc de corpul tău e alegerea ta. Dar ţine-o pentru tine şi nu încerca să o transformi în stil de viaţă pentru alţii.
• Dar de ce nu laşi copilul să iasă afară(în soare, la vreo 40 şi ceva de grade)­? Îl cocoloşeşti prea mult. Aşa n-o să se călească niciodată. – Pe acelaşi principiu aş putea să te întreb de ce nu intri în apă, când afară sunt zero grade sau pe acolo? Că doar se ştie că asta e o metodă des folosită  pentru călire.
• Poate ar trebui să mai slăbeşti/să te mai îngraşi. – Poate, dar asta este strict treaba mea. Că sunt slabă cât Olive sau că sunt supraponderală este fix problema mea. Iar sfaturi accept de la medicul specialist. Sunt bine-venite şi avertismentele de la familie sau prieteni apropiaţi, asta dacă nu cumva mă lupt cu o boală care mă împiedică să rezolv problema. Dar cum tu nu te încadrezi în niciuna din aceste categorii, nici nu mă cunoşti, mai bine taci. Vorba aia cu „tăcerea e de aur” n-a apărut degeaba. Tot pentru specimene ca tine a fost inventată.
• Hai, ridică-te şi tu de la masă. Dansează şi tu puţin. Nu sta ca statuia la petrecere. – Uite, poate am pierdut pe cineva drag de curând şi am venit doar ca să nu-i dezamăgesc pe cei în cinstea cărora e petrecerea. Prin urmare nu o să rup ringul de dans. Sau poate sunt deprimată. Sau am nişte probleme care nu mă lasă încă să mă bucur de ce e în jurul meu. Orice ar fi, nu eşti tu în măsură să te bagi în sufletul meu iar faptul că faci pe implicatul nu ajută pe nimeni.
• Bea şi tu un pahar cu vin. Ce dacă eşti cu maşina? Nu e mare şmecherie. – Ba e mare şmecherie. Să urci la volan băut este dovadă de prostie. Nu contează cât ai băut, tot prostie e. Chiar dacă ţi se pare că tu eşti foarte rezistent şi că n-ai o problemă să conduci după alcool, reflexele nu mai sunt oricum aceleaşi. Deci tot la prostie ajungem. Şi că eşti tu pe prost pe pielea ta, n-aş avea o problemă. Dar ai mari şanse să îi omori pe alţii în drumul tău şi atunci nu eşti doar prost, eşti şi criminal.
• La ce-ţi trebuie atâtea facultăţi/mastere/doctorate? Nu mai apuci să îţi trăieşti viaţa că stai numai cu nasul în cărţi. – Dar eu te-am întrebat de ce ai renunţat la şcoală după zece clase? Sau de ce eşti agramat? Şcoala, până la urma urmei, este o chestiune de alegere, nu doar de posibilităţi materiale şi intelectuale. Şi nu cred că ar trebui să îi fie cuiva ruşine şi nici nu ar trebui să dea explicaţii, nici cei care au abandonat rapid sistemul de învăţământ, nici cei care continuă să înveţe şi la 50 de ani.
• Dar mănâncă şi tu puţin. Ce dacă eşti la dietă? Faci şi tu o excepţie. – De ce or avea unii impresia că trebuie să faci excepţii ca să le faci pe plac pentru nişte aberaţii nu pot să pricep. Cu ce te face pe tine să te simţi mai bine dacă îmi întrerup eu dieta? Ce beneficii îţi aduce ţie faptul că mănânc eu din bucatele de pe masă? Eu vin să îţi torn pe gât ceai de pelin doar pentru că am eu impresia că o să îţi facă bine?
• Hai, mai staţi şi voi! Nu moare copilul dacă nu se culcă la ora obişnuită. Ce dacă îi e somn? Se învaţă. – Din nou, oameni care nu au nicio treabă cu tine îţi dau sfaturi despre cum să îţi creşti copilul. De ce? Sunt convinsă că distracţia ta nu are legătură cu prezenţa mea. Iar mie îmi place să îmi am copilul vesel, nu să urle de oboseală doar pentru că unora li se pare interesant să fac act de prezenţă undeva.

Exemple sunt cu nemiluita. Sunt convinsă că aveţi şi voi o grămadă, aşa că puteţi să vă vărsaţi năduful aici.  Şi poate aşa se vor rezuma mai mulţi la discuţiile despre vreme. Sunt anoste, dar şi riscul de a-i enerva pe alţii e mai mic.

sursa foto: www.venusbuzz.com

The post Cum scăpăm de sfaturile pe care nu le cerem? appeared first on Bianca Moruș.

8.25 Copilul iese din camera lui, nu scoate un cuvânt, doar mârâie uşor ameninţător şi se trânteşte pe canapeaua din sufragerie. Sub privirea siderată a mamei, copilul adoarme.

8.35 Copilul mârâie că îi e frig. Mama, încă uşor şocată, ia o pătură şi înveleşte odorul.

9.00 Înainte să deschidă ochii, aud:

– Mama, să-mi cumperi sandale.

Eu, uşor mai mult nedumerită:

– Di, eşti ok? Ce-ai visat?

– Tu să-mi cumperi sandale.

– Nu ai mare nevoie. Afară plouă cu spume. Să se mai încălzească un pic.

– Eu vreau sandale. Unde sunt alea pe care mi le-ai cumpărat acum o lună?

– În dulap. Dar sunt mari şi oricum nu-ţi folosesc.

– Dă-mi-le!

Le-a probat, a insistat, am insistat şi eu.

– Uite, plouă torenţial. Nu poţi să ieşi afară în sandale.

– Merg pe alee şi nu mă ud.

– Te faci fleaşcă.

– Nu. Sunt atentă.

9.30 Ieşim într-un final pe uşă. Cu cizme de ploaie dar cu ameninţarea că data viitoare nu se mai ia după mine. Apoi îmi reproşează că nu i-am luat umbrela.

9.45 Ajungem la grădiniţă, le explică tuturor că sunt o mama imposibilă, pentru că i-am interzis să poarte sandale şi intră în clasă. Iar eu încep din nou să respir.

17.40 Mă întorc la grădiniţă.

– Mami, ce bine că ai venit! Mai aşteaptă 10 minute, că eu mai am treabă.

18.00

– Eu vreau să merg la Maria acasă.

– Nu se poate. Mergem la noi.

– Vreau la mall.

– Nu, mergem acasă.

– Vreau în parc.

– Plouă.

– Ah, nu mai vorbesc cu tine.

18.05 În timp ce ea nu mai vorbeşte cu mine, aflu ce a mâncat, ce a învăţat nou, cu ce au supărat-o colegele, cum le-a supărat ea pe ele şi alte câteva detalii semnificative.

18.20 Intra în casă şi devalizează frigiderul. Apoi urmează o discuţie serioasă în trei:

– Să ştii că mie nu îmi plac băieţii.

Tatăl mustăceşte fericit, eu sunt nedumerită:

–          Dar de ce? Ce ai cu ei?

–          Nu îmi plac. Sunt urâţi.

–          Hai, mă, mamă, chiar toţi sunt urâţi?

–          Da, toţi.

Un moment de pauză, după care o furculiţă se prăbuşeşte zgomotos pe gresie la auzul următoarelor:

–          Mie îmi plac doar fetele.

Până la ora de culcare aflăm că nici de capul fetelor nu e totuși mare lucru, că ea vrea să meargă la şcoală, să facă teme dar nici la muncă n-ar fi rău, pentru că ar câştiga bani, să meargă la mall. Vrea şi la munte şi la mare, vrea şi în parc dar vrea şi să stea acasă, să picteze, să facă Lego, să îi citesc poveşti. Ar merge şi un concert, că are chef să cânte şi să danseze. Adoarme în timp ce vorbeşte iar peste câteva ore o luăm de la capăt.

The post O zi oarecum obişnuită cu un copil oarecum obişnuit appeared first on Bianca Moruș.

• Bună, iubire. Sunt terminat de…
• Tata, hai să-ţi arăt ce am făcut la grădiniţă.
• Imediat. Mamă, am avut o zi de…
• Mama, unde ai pus pictura de la grădi?
• În bibliotecă. Zi acum!
• Numai belele au fost…
• Mama, vreau să mănânc.

…(pauză de hrănit plodul, care nici cu mâncare în gură nu poate să tacă)

• Da, iubire, şi a venit…
• Tata, taci! Am ceva să vă spun. Antonia mi-a rupt papucii.

…(urmează un şir lung de explicaţii despre papuci)

• Acum pot să vorbesc şi eu un pic cu mama?
• Nu, că mai am ceva de spus.
• Tu tot timpul ai ceva de spus.
• Da.

…(şi spectacolul continuă până noaptea, când adoarme practic vorbind)

Acum ştiţi şi de ce dorm părinţii atât de puţin chiar şi după ce copilul învaţă să doarmă o noapte întreagă. Pentru că viaţa lor, de la discuţii la intimitate, începe undeva după 11 pm.

The post Discuțiile în casă cu un toddler mereu prin preajmă appeared first on Bianca Moruș.

Sâmbătă dimineaţă. Ea se trezeşte la prima oră, cu gânduri mari: rufele de băgat la spălat, curăţenie, mâncare. Şi apoi poate îşi face timp să se ocupe un pic şi de ea: o manichiură, o pedichiură, poate un epilat. Când ea e deja sătulă de muncă dar mai are o groază de făcut, apare şi el în tocul uşii, cu ochii cârpiţi de somn.
– Buna dimineaţa, iubita mea.
– ‘Neata. E ora 12, dar mă rog.
– Ce zici? Dăm o fugă prin parc? Ne plimbăm şi noi ca la început?
– Când?
– Mâine! Acum, normal. Uite ce frumos e afară.
– Tu nu vezi câte sunt de făcut în casă? De plimbat îmi arde mie acum!? Mergem mai încolo.
– Hai, mă, mami, ca mai încolo se duce soarele.
– Aşa, şi?
– Păi nu mai are niciun farmec.
– Dar are farmec să stai în mizerie şi să nu ai cu ce să te îmbraci şi nici ce să mănânci?
– Lasă, că se fac şi mai încolo.
Şi uite aşa începe cearta. Până la urmă, ce e mai important: responsabilităţile sau sufletul?

sau

Joi seara. Meci în Liga Campionilor. 90% din suflarea masculină se gândeşte cum să se aşeze mai confortabil în faţa televizorului şi cam la câţi centimetri să aşeze berea, ca să nu facă prea mult efort. La un metru distanţă, o faţă îmbufnată.
– Dar de ce trebuie să te uiţi iar la meci? Nu te-ai uitat şi aseară?
– Aseară a fost alt meci.
– Dar nici măcar nu ţii cu ăştia.
– Tu nu înţelegi nimic. Vezi-ţi de treaba ta! De ce trebuie să purtăm iar şi iar aceeaşi discuţie?
– Tu nu mă mai iubeşti!
– Ce dracu’ are fotbalul cu iubirea? Hai, lasă-mă, că începe meciul.
După meci, scandalul.
Doamnelor, dacă nu vă place fotbalul, de ce nu profitaţi de ocazie? O scurtă sesiune de cumpărături în mall, o cafea servită cu barfă alături de prietene, un spa la voi acasă. Sunt atâtea lucruri de facut în timp ce ei îşi satisfac plăcerea.
Domnilor, chiar nu trebuie să urmăriţi etapa cap-coadă, toate meciurile din cupă, ligă, Primera Division, Ligue 1 şi Premiership. Sigur puteţi să vă rezumaţi la meciurile esenţiale şi în serile libere să vă răsfăţaţi iubita. Căci altfel s-ar putea să ajungeţi să răsfăţaţi doar sticla cu bere.

sursa foto: garryandanne.com

The post Priorităţile în cuplu appeared first on Bianca Moruș.

sursa foto: www.linkedin.com

The post În sala de aşteptare, la ginecolog appeared first on Bianca Moruș.

The post Mamele, mai virgine decât propriii copii appeared first on Bianca Moruș.

Poate par dure, dar replicile de genul ăsta îmi aduc liniştea în 2 timpi şi 3 mişcări. Şi ştim cu toții ce gălăgie e la locurile de joacă.

The post Scorpia cu chip de mamă appeared first on Bianca Moruș.