doctor Archives - Bianca Moruș

Viaţa cu tripleţi

Bianca Moruș — Wed, 24 Aug 2016 07:00:18 +0000

Ana Maria Irimescu are 22 de ani, un soţ şi trei copii. Tripleţi, că aşa s-a nimerit. În mod invers decât mă aşteptam eu, n-a urmat vreun tratament ca să rămână însărcinată. Pur şi simplu este unul dintre cazurile acelea rare în care te trezeşti cu mai mult decât ai sperat. Când am întrebat-o dacă vrea să ne vorbească despre cum e viaţa unei mame cu tripleţi speram cel mult la un refuz politicos. Sigur, mă gândeam şi că ar putea să mă înjure foarte tare, că numai de mine nu îi mai ardea. Am descoperit însă o femeie deschisă şi extrem de amuzantă. Cred că ăsta este de fapt unul dintre marele ei secrete. Trece cu zâmbetul pe buze peste momentele grele. În câteva zile, pe 29 august mai precis, va sărbători prima aniversare a celor trei minuni din viaţa ei. Aşa că acum, în prag de sărbătoare, vă invit să îi aflaţi povestea.

Ana, cum a fost când ai aflat că vei avea tripleţi? Care au fost primele tale gânduri?

Am aflat într-un mod un pic ciudat. Am mers la control şi la ecografie, doamna doctor îmi spune: „E un copil. E bine.” După câteva secunde zice: „Wow, stai un pic. Nu e unu, sunt 2. (Eu nu mi-am dorit al doilea copil şi în gândul meu am zis: „Dumnezeu mi-a dat doi ca să nu mai zic că nu-l vreau pe-al doilea). În timpul ăsta, doamna doctor a pus ecograful în suport şi a zis: „Mi-e rău. Nu văd bine.” Şi a pus capul pe picioarele mele. Eu m-am speriat. Am crezut că unul e bine, celălalt nu. Soţul meu era şi el roşu ca racul. Între timp, doamna doctor şi-a chemat asistenta şi a întrebat-o: „Vezi şi tu ce văd şi eu?” Asistenta, surprinsă şi ea, a zis un „Da” mai stins. Eu am întrebat ce se întâmplă şi doamna doctor îmi zice: „Ştii, nu sunt 2, sunt 3. Eram şocată, nu ştiam cum să reacţionez. Soţul meu nu a scos un cuvânt până acasă. Aşa am aflat noi că avem tripleţi.

Cum au reacţionat cunoscuţii când le-aţi dat vestea?

Când am mers acasă şi l-am spus părinţilor şi apropiaţilor iniţial nu ne-au crezut. Au zis că glumim, că nu e posibil aşa ceva. Mama mea era şocată. Stătea pe un capăt al patului iar soţul meu pe celălalt iar hârtia cu ecografia şi descrierea ei era la mijloc, între ei. O lua fiecare pe rând şi ziceau: „Da, sunt 3. Până la urma asta e, sunt 3. Ce să facem?”

Cum a fost pe timpul sarcinii? Că eu abia mă mişcam şi am avut doar unu.

A fost foarte greu. De la 5 luni soţul meu s-a ocupat de igiena mea, cu tot ce înseamnă asta. Nu mai puteam, nu eram în stare să mă urc în cadă, mă ajuta el. Noaptea, când voiam să mă sucesc în pat se trezea şi mă ajuta să mă mişc. Mergeam legănată de pe un picior pe altul. Ajunsesem la 127 de kilograme. Foarte greu a fost!

Povesteşte-ne puţin despre naştere. Cum a fost? La câte săptămâni ai născut? Cum au fost copiii?

Am născut la 34 de săptămâni şi 4 zile, prin cezariană iar copiii au avut la naştere 2000g, 2500g şi 2850g. Fata a fost prima, Rebeca Maria, apoi Dennis Andrei şi ultimul Flavius George. Aveam operaţia programată pe 2 septembrie dar pe 29 august mi s-au rupt membranele şi a trebuit să nasc mai devreme.

Cum a fost cu hrănitul lor, schimbatul, somnul? Tu când apuci să faci… orice?

Acum au aproape un an. Pe 29 august fac un an. A fost foarte greu primele 3 luni. Aveau colici şi plângeau foarte tare. Nu dormeau noaptea decât după 3-4 dimineaţa. Eram epuizată, nervoasă, eram alt om. Îi ţineam pe toţi 3 pe mine. Băieţii, pe picioare îi legănam şi pe fată o ţineam în braţe şi mă mişcam cu tot corpul ca să îi fac să adoarmă. Acum s-au mărit, se joacă, mai apuc şi eu să mai fac câte ceva. Dar nu tot ce trebuie. De multe ori nu pot să fac nici mâncare dar asta e, copiii sunt pe primul loc.

Cine face cumpărăturile? Cum te descurci cu piaţa, cu mâncarea, curăţenia etc?

La cumpărături merg cu copiii, soţul, mama mea şi sora mea. Nu putem altfel. Mă ajută soacra şi mama mea cu copiii, ca să pot să fac ce e nevoie prin casă. Dar nu e niciodată suficient timp.

Ce faci când încep să plângă toţi odată, să vrea toţi 3 ceva în acelaşi timp?

Ce fac??? Mă iau cu mâinile de păr. Încerc să mă mişc cât mai repede, să îi mulţumesc pe toţi 3.

Cum îi deosebeşti? Băieţii, desigur.

Desi sunt tripleţi sunt destul de diferiţi. Mă refer la băieţi, că sunt amândoi şaten deschis. Îi deosebeşti foarte uşor. De fată nu zic nimic. E brunetă, parcă e din altă poveste.

9. Cât îţi ia până ieşi din casă? Cum te pregăteşti când ieşi cu ei afară?

Cam o jumătate de oră, până îi îmbrac, încalţ, pregătesc geanta cu cele necesare. Până îi aşez în căruţ şi să plec, durează.

N.r.: Mi-a fost ruşine să îi spun Anei că tot atâta dura şi la mine, deşi eu eram doar cu unu.

Se spune că gemenii, în cazul tău tripleţii, au o relaţie specială, se simt altfel. Ai observat ceva de genul ăsta la ei?

Da. Băieţii sunt foarte, foarte apropiaţi unul de celălalt. Se mângâie, se pupă, niciodată nu se bat. Fata e diferită, e mai rece. Băieţii vor să o îmbrăţişeze, să o mângâie dar ea nu vrea, e mai distantă.

Acum, nu pot să nu te întreb asta: tu şi soţul mai aveţi timp şi de voi?

Bună întrebarea, mai rău e răspunsul. Nu, nu prea mai avem timp de noi, suntem tot timpul cu copiii. Dar sperăm în zile mai bune.

Mai vrei şi alţi copii sau te opreşti aici?

Nuuuuuu, nu mai vreau, e suficient. Eu nu voiam nici o a doua sarcină, un al doilea copil. Acum am trei. Cum ar fi să îl fac pe al patrulea sau cine ştie, poate iar tripleţi. Nuuu, clar nuu.

The post Viaţa cu tripleţi appeared first on Bianca Moruș.

Ultima lună de sarcină, prima lună de coşmar

Bianca Moruș — Thu, 04 Feb 2016 10:26:25 +0000

Mai toată sarcina am fost mai preocupată să o duc la capăt, decât să mă gândesc la ce va fi după. Aşa că „pregătirea” mea se rezuma la a citi tot felul de cărţi din domeniul „mămicuţelor”.
Când mai aveam vreo lună până la momentul Z, când m-am relaxat gândindu-mă că din acel moment, orice s-ar întâmpla, copilul meu are şanse foarte mari să fie bine, a început panica. Şi eu, după ce nasc, ce fac? N-am ţinut în viaţa mea un bebeluş în braţe. Dacă se rupe? Dacă îi fac rău? Fontanela aia cu ce naiba s-o mânca? Părea un fel de Groapa Marianelor în imaginaţia mea. Şi cum o să îi schimb eu scutecul, că de când mă ştiu sunt într-o continuă criză de bilă?
Voiam să dau înapoi. Voiam s-o ţin pe fiică-mea acolo pentru eternitate, eternitatea ajungând repede la final ori de câte ori făceam mai mult de zece paşi sau încercam să mă încalţ. Mă gândeam la ce o fi fost în capul meu când m-am gândit că aş putea fi răspunzătoare pentru o altă viaţă decât a mea. De parcă oricum nopţile mele nu erau deja destul de grele, cu bubuielile fiică-mii şi arsurile cumplite care m-au bântuit în toate cele 9 luni, acum nu dormeam nici de griji. N-aveam să ştiu atunci că nu voi mai dormi, de fapt, niciodată. După ce au început contracţiile, am stat încă vreo zece ore acasă. Am motivat prin faptul că nu voiam să mă apuc să fac ca toate visele prin spital şi că n-are rost să stau acolo mai mult decât e cazul. Acum, dacă stau să mă gândesc, nu ştiu dacă nu cumva subconştientul meu trăgea de timp.
Dar şi când am văzut-o… m-am întrebat de ce am aşteptat atâta timp. Era urâtă cu spume, ca orice bebeluş, dar eu o vedeam Zâna zânelor. Bine, şi acum o văd tot aşa. Chiar şi în rarele momente când dormea şi aş fi putut şi eu să fac acelaşi lucru, stăteam şi nu-mi puteam lua ochii de la ea. Şi nu a fost chiar atât de complicat pe cât mă aşteptam. Greu a fost, foarte greu chiar, dar nu aşa cum mă aşteptam. Nu vă imaginaţi că nu m-am panicat. Să nu credeţi că nu mergeam la medic şi dacă mi se părea că se uită strâmb, cum de altfel se uită toţi bebeluşii. Dar nici nu am leşinat când am luat-o prima dată în braţe. Nici ea nu se spărgea dacă puneam mâna pe ea în loc să o ating ca pe un bibelou. Nici baia nu a fost de speriat şi m-am descurcat până şi cu scutecele. Şi erau atât de multe la început! Iar acum mor de dragul ei când o aud:
– Eu, când eram mică-mică, eram în burtă la mama.

The post Ultima lună de sarcină, prima lună de coşmar appeared first on Bianca Moruș.

În sala de aşteptare, la ginecolog

Bianca Moruș — Tue, 08 Dec 2015 07:00:32 +0000

Am descoperit sarcina la 5 săptămâni. Pentru că nu a fost una uşoară, când mă căutai, când nu mă căutai, eu eram la spital, la control. Asta însemna, invariabil, multe ore de aşteptare, căci mai întâi erau urgenţele, apoi neprevăzutele, apoi cele ce stăteau să nască şi după aceea veneam şi noi, începătoarele.
Şi ce să facă atâtea femei adunate într-o singură cameră, vreme de 2-3 ore, în zilele cu adevărat ghinioniste, 5-6? Toacă. Ce? Cel mai nou eveniment din viaţa lor: sarcina.
Şi uite aşa ajungi să afli, chiar dacă nu vrei, cât de des merg colegele de aşteptare la toaletă, de câte ori pe zi vomită, ce şi câte pastile iau în toată această perioadă. Apoi încep discuţiile despre kilogramele lor şi gramele nenăscutului, despre cât de puţin sau mult contează că iei 8 sau 30 de kilograme în sarcină. Pasul următor îl reprezintă bagajul pentru maternitate şi cumpărăturile pentru moştenitor. Numele urmaşilor sunt şi ele intens discutate şi disputate. La fel şi sexul. Nu, nu sexul în timpul sarcinii. Sexul copilului. Naştere naturală sau cezariană, pro şi contra. Dureri, contracţii, loviturile plodului. Nimic nu scapă. Practic, discuţiile despre fotbal sau sistemul electric din casă vă vor părea brusc o oază de inspiraţie şi le veţi duce dorul.
Vă spun din experienţă: statul pe internet, pe telefon nu vă salvează de astfel de discuţii. O carte însă, da. Veţi fi considerate snoabe, aşa că nu o să vrea nimeni să vă măsoare burta.

sursa foto: www.linkedin.com

The post În sala de aşteptare, la ginecolog appeared first on Bianca Moruș.