emotii Archives - Bianca Moruș

Cry It Out, barbaria părinţilor „moderni”

Bianca Moruș — Thu, 18 Jan 2018 08:45:23 +0000

Sunt mama unui fost bebeluş care nu a ştiut să doarmă. Şi căruia i-a luat mai mult de 3 ani ca să poată dormi o noapte întreagă fără să se trezească. Imaginaţi-vă că a avut nopţi în care se trezea şi din 20 în 20 de minute. Iar eu trebuia să stau lângă fiica mea până când o lua din nou somnul. Practic, am fost până de curând un zombie. Am ştiut de la bun început de controversata măsură Cry It Out(o strategie menită să determine copilul să adoarmă singur, fără intervenţia părinţilor iar asta înseamnă să fie lăsat să plângă până se opreşte sau adoarme), dar mi s-a părut o barbarie. Cu toate astea, undeva pe la vârsta de 8 luni ale fetei mele, eram atât de disperată şi de epuizată încât am încercat să pun în practică cea mai blândă variantă dintre metodele CIO, cea numită Ferber. Nu îmi dau seama care dintre noi 2 a plâns mai tare: eu sau ea. Cert este că am înţeles rapid şi mai mult ca oricând că aşa ceva nu este pentru noi două. Şi am decis să cer şi părerea unui psiholog despre asta.

Bogdana Păcurari, psiholog/psihoterapeut specializat în Analiză Tranzacţională a avut amabilitatea să îmi răspundă la câteva întrebări.

Cry It Out sau nu? Părinții care au apelat la aceasta metodă susţin că a funcționat perfect iar copiii lor nu au avut deloc de suferit. Așa să fie?

Nu sunt o susținătoare a acestei metode. Mai mult, o consider o metodă de dresaj, nicidecum de educație prin iubire. Iar celor care susțin că funcționează, le-aș răspunde că nu îi contrazic. Sunt sigură că în urma experiențelor repetate în care copilul nu a primit atenție, iubire prin prezență și confort până la urmă se oprește din plâns. Se oprește nu pentru că a funcționat metoda ci tocmai în pofida ei. A învățat o lecție dură și anume aceea că nu va veni nimeni să îi aline durerea. Deci ce sens are să o mai ceară? Rezultatele studiilor cele mai recente ne demonstrează că bebelușii ar căror plâns este ignorat se simt abandonați, derutați, izolați, înfricoșați și mai ales neputincioși.

Care este pericolul Cry It Out? Sau pericolele?

Trebuie să înțelegem că CIO este o metodă practicată acum foarte mult timp (anii 1900), în aceași perioadă în care educația copilului se făcea preponderent adoptând metode punitive (pedeapsa fizică) pentru a determina conformarea lui și cu foarte puțină prezență din partea părinților. Evoluăm, descoperim noi metode de educație și în același timp chiar si Ferber, susținător al metodei CIO în variantă mai ușoară, în cărțile lui mai recente, (după 2000) îmbrățișează alte metode de liniștire a copilului, înclusiv dormitul alături de copil.
Noi ca psihoterapeuți vedem deseori în experiența noastră, cu clienții în cabinet, diverse efecte ale educației bazate pe metodele de ”dresaj”. Unul din efecte este cel legat de stilul de atașament din viața adultă și relațiile defectuoase în care acesta intră în mod repetat.
În primii doi ani de viață se formează bazele atașamentului copilului. Un atașament sănătos se formează prin iubirea, prezența și confortul acordat de mamă acestuia. La o vârstă atât de fragedă precum primele luni din viață, acesta nu este echipat să se liniștească singur. El tocmai de prezența, confortul, alinarea mamei are nevoie pentru a învăța să își gestioneze mai apoi emoțiile, pentru a învăța că toate emoțiile sunt naturale și permise; că este acceptat și iubit chiar și cu reprize de plâns neîncetat timp de 30 min. Să reținem faptul că bebelușii (dar nu numai, căci regăsim asta în primii ani de viață) își pot exprima emoțiile puternice (frustrarea, tristețea, neliniștea, furia) doar prin plâns. Ori atunci când noi, ca și adulți, simțim amalgamul de emoții puternice și solicităm atenție, cum ne simțim când cei dragi ne tratează cu ignoranță?

Nu apelăm la Cry It Out. Ce facem? Cum ne învățăm copiii să doarmă? Sau nu e treaba noastră să îi învățăm?

Nu există două familii la fel precum nici doi copii la fel chiar și frați fiind. Așadar este foarte important din punctul meu de vedere ca familia să își găsească propriile metode, adaptate la temperamentul copilului. De asemenea, familia să agreeze asupra metodelor adoptate și să fie consecvenți în abordarea lor. Așa cum am spus mai sus, personal și profesional nu susțin CIO și nici metoda Ferber. Consider că e important să ascultăm nevoile copilului, să ne adaptăm acestora și să ne înarmăm cu multă răbdare. Da, presupune cu siguranță un efort mult mai mare decât dacă l-am lăsa să doarmă singur epuizat de plâns. Iar în gestionarea efortului părinților, este foarte important ca și aceștia să primească suport la rândul lor, deoarece nici ei nu sunt surse inepuizabile de energie.

Este CIO o metodă prin care bebelușul învață să-și gestioneze emoțiile?

Dimpotrivă, bebelușul învață astfel că nevoile lui sunt ignorate. Învață prin expriența CIO, lipsa bazei de siguranță, empatie din partea celorlalți și totodată îl privează de la a învăța metode sănătoase de a gestiona stresul și de a face față emoțiilor.

Unii spun că bebelusul plânge și când îl duci la vaccin, îl pui în scaunul auto sau când vrea neaparat ceva și atunci bagă plânsul la somn în aceeași categorie. Așa este sau e o formă de autoamăgire?

Așa cum am spus mai sus, în primii ani de viață, plânsul este principala modalitate comunicare a nevoilor sau a disconfortului. Este o modalitate de adaptare la realitate a copilului și nu în ultimul rând un mecanism de eliberare a stresului. Este modalitatea prin care micii exploratori se exprimă și prin care reacționează la stimulii interni și exteriori. Plânsul este așadar sănătos. Plângând ei eliberează tensiunea, ceea ce îi ajută să se relaxeze. Este important să îi lăsăm să plângă, să se exprime. În același timp să fim alături de ei când fac asta, comunicând și empatizând cu ei. De cele mai multe ori este suficient să le spunem: ”Sunt aici lângă tine și rămân lângă tine. Te iubesc. Ești în siguranță. Este în regulă să plângi.” Și mai departe să îi lăsăm să își descarce emoția alături de noi. Ceea ce nu înseamnă că suntem de acord cu toate solicitările lor. Scopul nu este de a-i opri pe bebeluși/pe copii din plâns ci de a fi prezenți la plânsul lor și de a-i accepta. Amintiți-vă doar de ultima dată când ați plâns ca adulți. Ce ați avut nevoie atunci? De cineva care să vă ignore? De cineva care să oprească din plâns? Sau de cineva care să vă asculte și să vă aline tristețea printr-o îmbrățisare?

Bogdana a pregătit şi o bibliografie pentru cei care vor să afle mai mult despre acest subiect.
Sue Gerhardt (2004) – Why love matters, how affection shapes a baby’s brain
Aletha Solter (2013) – Lacrimi și crize de furie, ce e de făcut când bebelușii și copiii plâng, titlu original: Tears and tantrums, what to do when babies and children cry (1998)
Aletha Solter (2016) – Jocul atașamentului, titlu original: Attachment play, how to solve children’s behaviour with play, laughter and connection (2013)
John Bowlby (2016) – Crearea și ruperea legăturilor afective, titlu original: The making and breaking of affectional bonds (2005)
Aletha Solter (2017) – Bebelușul meu înțelege tot, titlu original: The aware baby (2001)
Daniel J Siegel, Tina Payne Bryson (2014) – Creierul copilului tău, titlu original: The whole-brain child. 12 Revolutionary strategies of nurture your childs developing mind (2011)

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cry It Out, barbaria părinţilor „moderni” appeared first on Bianca Moruș.

Inteligenţa emoţională, de la moft la necesitate

Bianca Moruș — Wed, 06 Sep 2017 08:46:21 +0000

Să fii sănătos! Să fii norocos! Să fii inteligent! Să fii fericit! Sunt printre cele mai importante lucruri pe care le dorim celor dragi şi ni le dorim. De la o vreme încoace însă tot mai multă lume vorbeşte despre inteligenţa emoţională. Sigur că sunt destui care consideră că e un moft, o nouă modă sau un termen pompos. Şi mai sunt psihologii, care spun că aceasta este mai importantă chiar decât fratele ei mai mare şi mai celebru, IQ-ul.

Inteligenţa emoţională este capacitatea de a înţelege emoţii, ale tale dar şi pe ale celorlalţi. Un om care are nativ această abilitate este capabil să empatizeze cu cei din jur, îşi poate gestiona emoţiile mai uşor şi le poate canaliza în sens pozitiv. Astfel de persoane sunt sociabile, nu au prejudecăţi şi reuşesc des şi uşor să găsească soluţii creative pentru rezolvarea problemelor care apar de-a lungul vieţii. Specialiştii în domeniu spun chiar că inteligenţa emoţională este guvernatorul talentelor native şi al capacităţilor noastre intelectuale.

Sună bine, nu-i aşa? Şi sunt convinsă că mulţi visăm la astfel de caracteristici dar ne trezim luaţi de val şi de piedici. Ei bine, vestea bună este că spre deosebire de IQ, inteligenţa emoţională se poate dobândi. Valentina Secară, specialist în educaţie timpurie, ştie care sunt primii paşi prin care ne putem ajuta copiii să aibă această calitate: ”Pentru a ţine pasul cu nevoile actuale ale copiilor, părinții şi educatorii trebuie să acorde atenție mediului socio-emoțional în care aceștia învață și se dezvoltă. Reducerea stresului și stabilirea unui climat emoțional pozitiv la grădiniță și acasă este, fără îndoială, primul pas către inteligența emoțională”.

Practic, soluţia-minune pentru dezvoltarea sănătoasă a celor mici este una de bun-simţ, la care visăm cu toţii: să avem relaţii stabile, calde, caracterizate prin coerenţă. Şi tot Valentina Secară ne dă câteva sfaturi esenţiale pe care ar trebui să le aplicăm în relaţia cu copiii noştri:

• Trebuie să îi încurajăm să vorbească despre sentimentele lor, să-i întrebăm cum se simt dar şi să le împărtăşim trăirile noastre de peste zi.
• Să nu le transmitem copiilor că există sentimente ruşinoase sau inacceptabile. Cu cât reprimăm mai mult anumite sentimente cu atât provocăm conflicte interioare mai mari şi mai violente.
• Să fim alături de ei, să le arătăm că îi înţelegem ori de câte ori au o problemă. Empatia naşte empatie.
• Să îi învăţăm să nu acţioneze impulsiv, să analizeze problemele şi abia apoi să ia o decizie. Să le acordăm ajutorul nostru abia după ce observăm că nu pot fără el.

Ştim deja cu toţii că primii ani din viaţă sunt esenţiali pentru dezvoltare, pentru succesul sau insuccesul din anii de şcoală, profesional şi în viaţa de zi cu zi. Tocmai de aceea este important ca şi noi, părinţii dar şi educatorii să fim atenţi la educaţia şi încrederea pe care le-o dăm celor mici. Şi să coontinuăm să ascultăm şi să învăţăm.

O ocazie bună în acest sens este în această toamnă.

First7, divizia de training a Fundației Acorns, organizează în perioada 25-27 octombrie Conferința de educație timpurie cu tema ”Educație cu entuziasm pentru copii fericiți”. Evenimentul aduce în România 4 specialiști internaționali în educație timpurie şi este organizat cu scopul de a oferi acces la informație profesioniștilor care lucrează cu copii de 0-6 ani, de a promova și susține profesia de educator în România și de a contribui la îmbunătățirea sistemului de învățământ preșcolar.

Educatorii se pot înscrie la conferința printr-un e-mail la office@first7.ro.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Inteligenţa emoţională, de la moft la necesitate appeared first on Bianca Moruș.

Ce e așa de amuzant la perlele de la Bac?

Bianca Moruș — Sat, 09 Jul 2016 06:57:29 +0000

În fiecare vară şi început de toamnă văd acelaşi scenariu: emoţii mari, speranţe aidoma, bacalaureat. Teste, socoteli, toată lumea e în fibrilaţie. Apoi vin perlele. Celebrele, chiar dacă sunt altele în fiecare an. Şi cu toţii începem să ne hlizim de mama focului de aberaţiile găsite în foile proaspeţilor absolvenţi.

Acum, stau şi eu şi încerc să mă dumiresc de ce râdem de fapt. Râdem de bucurie că viitorul nostru e plin de analfabeţi şi inculţi? Râdem pentru că profesorii nu au fost în stare să îi înveţe sau să îi facă să le placă să înveţe? Ori, dimpotrivă, râdem pentru că nu au avut curajul să le interzică accesul până în clasa a 12-a din moment ce nu o meritau? Râdem pentru că sunt copiii aceia proşti sau needucaţi?

Copiii aceia sunt deja adulţi şi sunt cei de la care tragem speranţe pentru o ţară mai bună şi mai prosperă. O.K. N-au fost în stare să facă mai mult. Astea le sunt limitele. Şi noi ce facem? Îi punem la zid. Îi umilim public. Începând cu profesorii care nu au fost în stare să le bage ceva în cap dar sunt în stare să facă publice tâmpeniile pe care le-au debitat la bac şi continuând cu expunerea perlelor în toate mediile de comunicare posibile. Da, ştiu că nu li se pun lucrările în braţe, nu sunt nominalizaţi. Dar totuşi ei îşi recunosc prostiile. Şi ce înţeleg din tot ce se întâmplă? Că oameni mai în vârstă, cu mai multă experienţă şi teoretic mai cu cap nu au nicio problemă să facă mişto de ăia mai slabi. Sau mai proşti, cum spun unii.

Păi şi noi ce suntem în acest caz?

sursa foto: www.botosaneanul.ro

The post Ce e așa de amuzant la perlele de la Bac? appeared first on Bianca Moruș.