Acum, nu vă imaginaţi că mie mi se pare comodă o asemenea discuţie. Dar ştiu că va trebui să o port aşa că am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să mă ghideze puţin în această problemă.

Bogdana, când şi cu ce începem discuţiile?

Recomand să începem discuțiile cu copiii cât de devreme dar mai ales încă de la primele lor întrebări. Pentru început, la 3-4 ani, răspundem punctual la întrebările ce ne sunt adresate, cu un limbaj adecvat vârstei lor, dar fără să îi mințim sau să le ascundem informații relevante întrebărilor lor. Adăugăm apoi treptat informații relevante pe măsură ce copiii sunt expuși experiențelor în cauză: fie că sunt la TV(filme, știri, videoclipuri), fie că sunt în jurul lor, la plajă de exemplu, pe panouri publicitare etc.

OK! Punctual, punctual, dar dă-ne câteva exemple. Adică sunt convinsă cu sunt părinţi care vor să le explice copiilor dar nu ştiu să-şi găsească cuvintele potrivite. Ce-i spui unui copil de 3-4 ani când întreabă de diferenţele dintre băieţi şi fete sau de felul în care a venit el pe lume?

Diferențele dintre băieți și fete le putem explica foarte ușor cu ajutorul unei cărți, desene, planșe când le explicăm cum funcționează corpul omenesc și concret în ce fel suntem diferiți. Oricum în etapa aceasta copiii sunt expuși la aceste diferențe în grădiniță sau chiar acasă dacă au frați, surori si este normal să le explicăm ce văd. Acela e momentul în care putem să le explicăm și cum au venit pe lume. Și mai concret, le recomand părinților cu multă încredere cartea: ”Prima mea carte despre sex și corpul meu”, Editura Aquila. Este o carte pentru copii iar primul capitol se numește chiar așa: ”Ce ne face să fim băieți și fete.” Și bineînțeles există un capitol dedicat sarcinii: cum apare ea și cum apare bebelușul. Este o carte complexă, foarte bine structurată, cu multe desene, ce conține toate informațiile pe care copii au nevoie să le știe până la pubertate. Părinții o pot folosi încă de când sunt copiii mici, punctual pe câte un capitol, adăugând informații pe parcurs în funcție de întrebările lor, în funcție de vârstă și de personalitatea fiecărui copil. Nu recomand ”botezarea” organelor sexuale cu diverse animale sau diminutive și nici evitarea răspunsurilor. Informațiile oferite corect copiilor nu le vor stârni interesul pentru activitatea sexuală, ci îi va învăța despre auto-cunoaștere, respect personal și respect pentru cei din jur. Cu alte cuvinte, educăm persoane sănătoase și responsabile, pregătite pentru a face față abundenței de informații, imagini, influențe ale anturajului etc.

Acum, sunt sigură că există şi interdicţii legat de ce ar trebui să ştie. Deci, ce nu ar trebui să le spunem niciodată copiilor noştri?(mă gândesc poate la experienţe sexuale proprii, relaţia cu partenerul de viaţă etc.)

Eu nu cred în interdicții. Cred în informații relevante și obiective. Dacă nu le oferim noi răspunsuri la întrebări își vor căuta inevitabil alte surse de informare. De aici poate deveni periculos. Vor începe să caute singuri, să acceseze surse pe care nu le putem controla și data viitoare nu vor mai reveni la noi pentru curiozități sau nelămuriri deoarece au deja un precedent de refuz.

Iar experiența de viață cu partenerul sau experiențele sexuale proprii pot deveni la un moment dat subiect de discuție și nu văd ceva în neregulă cu asta, atât timp cât discuția este adecvată vârstei și toți cei implicați în discuție se simt confortabil cu asta.

Vine acasă cu informaţii pe care noi programasem să i le furnizăm ceva mai târziu. Ce facem?

Se mai întâmplă. Asta este acum. Am ratat startul, nu este o tragedie. Să ne bucurăm că vine la noi cu informațiile pe care le-a aflat. Avem acum oportunitatea de a verifica informațiile pe care le-a obținut și totodată, avem oportunitatea de a continua și completa discuția cu celelalte informații relevante vârstei precum și diverse posibile curiozități.

Când şi cum îi spunem despre sarcină, nuditate, avorturi, metode de contracepţie?

Așa cum am menționat deja, despre sarcină și despre cum vin copiii pe lume îi putem spune încă de când este mic, mai ales dacă urmează să aibă un frate/soră sau dacă sunt femei însărcinate în familie sau anturaj. Încă o dată, încurajez adaptarea discursului în funcție de vârstă și nu recomand în niciun moment mințirea copilului cu povești de genul: copiii vin aduși de barză și alte povești care nu fac decât să îi confuzeze și să favorizeze crearea de fantasme.

Una din cele mai importante discuții de avut cu copilul, încă de când este mic, dar mai ales înainte de a intra în mediul școlar, este cea legată de nuditate, propriul corp și diferențele corporale dintre sexe. Copilul are nevoie să știe care sunt părțile intime ale corpului, că nu este în regulă să îl atingă nimeni fără permisiunea lui și dacă acest lucru se întâmplă să își anunțe de îndată părinții. De asemenea, e important să știe că nu este în regulă ne expunem părțile intime în public. Această discuție are două mari scopuri: unul este de informare corectă și al doilea de protecție.

Temele precum avortul și metode de contracepție recomand să fie abordate înainte de intrarea în pubertate, împreună cu subiectul menstruației, respectiv al erecției la băieți.

Cum tratăm veşnica problemă cu „ruşinea”? Cum putem să trecem peste acest lucru şi să purtăm o discuţie sinceră cu copilul, fără să ne fâstâcim şi să roşim ca nişte fete de pension?

Dacă pentru noi ca și părinți este o greutate să abordăm acest subiect, recomand cu încredere vizita la un specialist, un psiholog, care poate cu ușurință veni în susținerea părinților, prin două căi. Psihologul îi poate ajuta pe părinți cu informații, cărți și îi poate îndruma prin exemplificarea modalității în care pot fi abordate aceste subiecte cu copilul. Sau a doua cale: prin a avea psihologul câteva ședințe de informare cu copilul.

Totodată, să avem în minte că problema cu această discuție și cu rușinea este a noastră, a părinților, nu a copiilor. Pentru ei sunt informații noi iar dacă le tratăm cu obiectivitate și detașare și mai exact ca pe o normalitate, fix în acest fel vor fi percepute și de către copil.

În plus, chiar dacă nu a făcut nimeni cu noi acest lucru atunci când trebuia, noi ca părinți trebuie să îi oferim informații adecvate și pertinente legate de explorarea propriului corp și despre masturbare. Acesta nu trebuie să devină un subiect tabu.

Dacă vom avea aceste discuții la momentul potrivit cu copilul, vom reduce mult posibilitatea apariției rușinii. Și aici mă refer la rușine sub toate aspectele ei: rușinea față de acest subiect, rușinea de a pune întrebări și rușinea față de propriul corp.

sursa foto: stocksnap.io

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Educaţia sexuală, între subiect-tabu şi necesitate appeared first on Bianca Moruș.

Fiică-mea ajunsese în ultima vreme să îmi întindă creierii pe pereţi, scuzaţi imaginea. Nu voia niciodată să facă ce o rugam să facă. Nu răspundea niciodată la întrebări. Nu îi plăcea mâncarea. Voia mereu altceva, de preferabil ceva ce nu exista în frigider sau casă. De cele mai multe ori când îi ceream ceva ziceai că nici nu exist. Îi spuneam o dată, îi spuneam de două ori, îi spuneam de şapte ori. Degeaba. Iar tonul meu creştea exponenţial cu fiecare refuz sau ignoranţă de care aveam parte. Mă enervam cumplit pentru că nu reacţiona decât când era evident că exista posibilitatea să mă audă şi vecinii şi mă enervam şi mai tare pe mine, pentru că detest să ridic tonul la ea. Şi chiar şi atunci, ziceai că îmi face o favoare că mă bagă în seamă.

La un moment dat, după un alt conflict încheiat în acelaşi stil, i-am recunoscut cât de mult mă deranjează situaţia asta. I-am spus că nu îmi doresc să ridic tonul la ea dar cî mă simt fără soluţii în faţa refuzurilor ei constante. I-am spus că înţeleg nevoia ei de a depăşi limitele şi de a conduce dar că lucrurile nu pot sta în acest fel. Nu cunoaşte lumea şi nu ştie încă foarte multe lucruri care îi pot face rău. E în regulă să se opună, dar nu mereu şi mai ales nu când îi spun că este ceva cu potenţial periculos. Mi-am cerut scuze pentru reacţiile mele şi am încheiat discuţia cu o alintătură pe cinste.

A doua zi fiica mea a fost cel mai cooperant copil pe care l-am cunoscut. Nici nu-mi dădeam seama ce m-a lovit, nici n-am făcut în primă fază legătura cu discuţia noastră. Următoarea zi mai făcea o boacănă, mai venea să îmi spună că o să repare. Aceeaşi schemă s-a repetat şi în zilele ce au urmat. Printre boacăne sau câteva întrebări sau cerinţe ignorate, îmi spunea că nu trebuie să uit că ea este copil şi eu i-am spus că e normal să nu fie mereu receptivă. Apoi, pe seară, eram obosită şi stăteam pleoştită pe canapea. A venit imediat să mă întrebe dacă sunt supărată. După răspunsul meu negativ a început să-mi explice, foarte plastic de altfel, că nu îi place când sunt furioasă, că mi se schimonoseşte faţa şi arăt foarte urât. Şi nu îi place nici când sunt tristă, pentru că atunci nu se mai simte sigură pe ea. Nici mie nu mi-a plăcut când m-am văzut prin ochii ei şi am decis să fac eforturi mai mari în a o înţelege. Am cerut însă la schimb mai multă înţelegere şi din partea ei.

Nu vă imaginaţi că brusc totul e roz şi acum în viaţa noastră curge doar lapte şi miere. Nici pe departe. Dar, cel puţin pentru moment, reuşim să ajungem mai uşor la o notă comună. Iar când seara îmi spune cât de mult i-a plăcut de mine în ziua respectivă, ştiu că lucrurile sunt pe calea cea bună.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Voi ştiţi cum vă vede copilul vostru? appeared first on Bianca Moruș.

• Lasă, dragă, copilul să mănânce chips-uri/dulciuri/fast-food că nu a murit nimeni de la asta. – Aşa e, nu se moare din câteva chips-uri dar un pic de studiu pe bolile provocate de astfel de alimente n-ar strica. Şi mai presus de asta, e dreptul meu să îmi învăţ copilul să mănânce sănătos aşa cum e alegerea mea dacă şi când îi dau voie să mănânce tâmpenii. Dacă tu ai chef să îţi baţi joc de corpul tău e alegerea ta. Dar ţine-o pentru tine şi nu încerca să o transformi în stil de viaţă pentru alţii.
• Dar de ce nu laşi copilul să iasă afară(în soare, la vreo 40 şi ceva de grade)­? Îl cocoloşeşti prea mult. Aşa n-o să se călească niciodată. – Pe acelaşi principiu aş putea să te întreb de ce nu intri în apă, când afară sunt zero grade sau pe acolo? Că doar se ştie că asta e o metodă des folosită  pentru călire.
• Poate ar trebui să mai slăbeşti/să te mai îngraşi. – Poate, dar asta este strict treaba mea. Că sunt slabă cât Olive sau că sunt supraponderală este fix problema mea. Iar sfaturi accept de la medicul specialist. Sunt bine-venite şi avertismentele de la familie sau prieteni apropiaţi, asta dacă nu cumva mă lupt cu o boală care mă împiedică să rezolv problema. Dar cum tu nu te încadrezi în niciuna din aceste categorii, nici nu mă cunoşti, mai bine taci. Vorba aia cu „tăcerea e de aur” n-a apărut degeaba. Tot pentru specimene ca tine a fost inventată.
• Hai, ridică-te şi tu de la masă. Dansează şi tu puţin. Nu sta ca statuia la petrecere. – Uite, poate am pierdut pe cineva drag de curând şi am venit doar ca să nu-i dezamăgesc pe cei în cinstea cărora e petrecerea. Prin urmare nu o să rup ringul de dans. Sau poate sunt deprimată. Sau am nişte probleme care nu mă lasă încă să mă bucur de ce e în jurul meu. Orice ar fi, nu eşti tu în măsură să te bagi în sufletul meu iar faptul că faci pe implicatul nu ajută pe nimeni.
• Bea şi tu un pahar cu vin. Ce dacă eşti cu maşina? Nu e mare şmecherie. – Ba e mare şmecherie. Să urci la volan băut este dovadă de prostie. Nu contează cât ai băut, tot prostie e. Chiar dacă ţi se pare că tu eşti foarte rezistent şi că n-ai o problemă să conduci după alcool, reflexele nu mai sunt oricum aceleaşi. Deci tot la prostie ajungem. Şi că eşti tu pe prost pe pielea ta, n-aş avea o problemă. Dar ai mari şanse să îi omori pe alţii în drumul tău şi atunci nu eşti doar prost, eşti şi criminal.
• La ce-ţi trebuie atâtea facultăţi/mastere/doctorate? Nu mai apuci să îţi trăieşti viaţa că stai numai cu nasul în cărţi. – Dar eu te-am întrebat de ce ai renunţat la şcoală după zece clase? Sau de ce eşti agramat? Şcoala, până la urma urmei, este o chestiune de alegere, nu doar de posibilităţi materiale şi intelectuale. Şi nu cred că ar trebui să îi fie cuiva ruşine şi nici nu ar trebui să dea explicaţii, nici cei care au abandonat rapid sistemul de învăţământ, nici cei care continuă să înveţe şi la 50 de ani.
• Dar mănâncă şi tu puţin. Ce dacă eşti la dietă? Faci şi tu o excepţie. – De ce or avea unii impresia că trebuie să faci excepţii ca să le faci pe plac pentru nişte aberaţii nu pot să pricep. Cu ce te face pe tine să te simţi mai bine dacă îmi întrerup eu dieta? Ce beneficii îţi aduce ţie faptul că mănânc eu din bucatele de pe masă? Eu vin să îţi torn pe gât ceai de pelin doar pentru că am eu impresia că o să îţi facă bine?
• Hai, mai staţi şi voi! Nu moare copilul dacă nu se culcă la ora obişnuită. Ce dacă îi e somn? Se învaţă. – Din nou, oameni care nu au nicio treabă cu tine îţi dau sfaturi despre cum să îţi creşti copilul. De ce? Sunt convinsă că distracţia ta nu are legătură cu prezenţa mea. Iar mie îmi place să îmi am copilul vesel, nu să urle de oboseală doar pentru că unora li se pare interesant să fac act de prezenţă undeva.

Exemple sunt cu nemiluita. Sunt convinsă că aveţi şi voi o grămadă, aşa că puteţi să vă vărsaţi năduful aici.  Şi poate aşa se vor rezuma mai mulţi la discuţiile despre vreme. Sunt anoste, dar şi riscul de a-i enerva pe alţii e mai mic.

sursa foto: www.venusbuzz.com

The post Cum scăpăm de sfaturile pe care nu le cerem? appeared first on Bianca Moruș.

• Vai, cât păr are!

Și asta mi-au tot auzit urechile în ultimii ani, bonus:

• Dar de ce n-o tunzi? Copiii trebuie tunși zero, ca să le crească părul bogat.

I-am ignorat pe toți cu grație. Sau fără grație, după caz și interlocutor. La 6 luni îi prindeam bretonul cu clamă. La un an avea coadă. Acum, la doi ani și jumătate avea părul mai lung ca al meu. Mult mai lung.

Nu sunt genul de femeie care crede că fetele trebuie să aibă părul până la brâu, așa că de ceva vreme tot cochetam cu ideea de tuns. E mai practic, mai comod. Dar parcă îmi era și un pic milă de atâta păr. Plus că auzisem o grămadă de povești cu copii duși la tuns, care urlau din toți rărunchii și parcă erau torturați. Mi-a luat câteva săptămâni să mă conving eu. Apoi alte câteva săptămâni să o conving pe ea. Acum voia, acum se răzgândea. I-am spus că mergem să ne tundem împreună. A acceptat. După care mi-a comunicat că dacă am chef de tuns, să mă tund eu. I-am explicat cum vreau să o tund, cum o să arate locul unde mergem și ieri, după ce am luat-o de la grădiniță, am mai încercat o dată marea cu degetul. Nu doar că nu a plâns, dar a fost atât de încântată de rezultat încât le spunea ulterior celor pe care îi întâlnea, fie că voiau să știe, fie că nu, că ea a fost să se tundă.

Până la urmă, faptul că are copilul părul lung sau scurt nu e important. Ceea ce contează este că totul s-a făcut cu voința tuturor părților implicate. Dacă îi explici unui copil cum, unde și de ce, ai mult mai multe șanse de reușită decât cu celebra replică:

• Pentru că așa spun eu!

The post Cu copilul la coafor appeared first on Bianca Moruș.

The post Despre vaccinare, cu relaxare appeared first on Bianca Moruș.