Iar când cineva o mai şi refuză(nu ştiu cum se face că de obicei acel cineva sunt eu) începe cea mai nouă tragedie a lui Homer. Îi curg lacrimi şuvoaie şi vorbeşte în continuu, printre suspine, despre durerea pe care i-am provocat-o. De obicei, când face asta, se închide în camera ei dar plânge şi vorbeşte atât de tare încât am impresia că se aude totul cel puţin 2 etaje mai sus. Apoi, dacă vede că nu are succes, iese zâmbind şi torcând. Desigur, nu uită să îmi spună cât de tare am supărat-o şi că nu trebuie să mai fac aşa ceva. Nici pe alţii nu îi menajează. Se bagă în sufletul lor, îi mângâie, le zâmbeşte. Şi cam obţine tot ce vrea. Actorii ar trebui să ia lecţii de la ăştia de 3-4 ani. Oscarul de aici vine.

De exemplu, speli şi tu vasele. Şi odată auzi un urlet sfâşietor:

– Mami, ajută-mă!

Şi alergi disperată, cu spuma de la detergentul de vase scurgându-se prin toată casa şi o găseşti în mijlocul jucăriilor:

– Ce s-a întâmplat?

– Ajută-mă, te rog, să strâng mingiile.

Sau…

– Mă îmbrac cu pantaloni scurţi şi îmi iau sandalele.

– Nu. E frig şi plouă.

– Ba da. Aşa mă îmbrac.

– Care parte n-ai inţeles-o? Este foarte frig şi plouă foarte tare.

– Am grijă să nu mă ud.

– Nu poţi ieşi aşa din casă.

– Ba da. Mă îmbrac cu ce vreau eu.

– Am spus: Nu.

– Te rog. Te rog. Te roooooog.

Şi tocmai pentru că puţini sunt cei care reuşesc să îi spună piticei mele un Nu categoric, eu sunt de obicei scorpia de serviciu. Dar nici măcar asta nu îmi iese cum trebuie.

– Mami, dar eu te iubesc. Cel mai mult te iubesc. Şi tu mă iubeşti. Noi două ne iubim cel mai mult.

Să reziste cine poate. Eu nu pot. M-am făcut una cu preşul de la intrare. Poate să îşi şteargă şi picioarele pe mine. A, de fapt chiar face asta câteodată.

The post Şi Oscarul merge la… fiica mea de 3 ani appeared first on Bianca Moruș.