1. Ana, cum a fost când ai aflat că vei avea tripleţi? Care au fost primele tale gânduri?

Am aflat într-un mod un pic ciudat. Am mers la control şi la ecografie, doamna doctor îmi spune: „E un copil. E bine.” După câteva secunde zice: „Wow, stai un pic. Nu e unu, sunt 2. (Eu nu mi-am dorit al doilea copil şi în gândul meu am zis: „Dumnezeu mi-a dat doi ca să nu mai zic că nu-l vreau pe-al doilea). În timpul ăsta, doamna doctor a pus ecograful în suport şi a zis: „Mi-e rău. Nu văd bine.” Şi a pus capul pe picioarele mele. Eu m-am speriat. Am crezut că unul e bine, celălalt nu. Soţul meu era şi el roşu ca racul. Între timp, doamna doctor şi-a chemat asistenta şi a întrebat-o: „Vezi şi tu ce văd şi eu?” Asistenta, surprinsă şi ea, a zis un „Da” mai stins. Eu am întrebat ce se întâmplă şi doamna doctor îmi zice: „Ştii, nu sunt 2, sunt 3. Eram şocată, nu ştiam cum să reacţionez. Soţul meu nu a scos un cuvânt până acasă. Aşa am aflat noi că avem tripleţi.

2. Cum au reacţionat cunoscuţii când le-aţi dat vestea?

Când am mers acasă şi l-am spus părinţilor şi apropiaţilor iniţial nu ne-au crezut. Au zis că glumim, că nu e posibil aşa ceva. Mama mea era şocată. Stătea pe un capăt al patului iar soţul meu pe celălalt iar hârtia cu ecografia şi descrierea ei era la mijloc, între ei. O lua fiecare pe rând şi ziceau: „Da, sunt 3. Până la urma asta e, sunt 3. Ce să facem?”

3. Cum a fost pe timpul sarcinii? Că eu abia mă mişcam şi am avut doar unu.

A fost foarte greu. De la 5 luni soţul meu s-a ocupat de igiena mea, cu tot ce înseamnă asta. Nu mai puteam, nu eram în stare să mă urc în cadă, mă ajuta el. Noaptea, când voiam să mă sucesc în pat se trezea şi mă ajuta să mă mişc. Mergeam legănată de pe un picior pe altul. Ajunsesem la 127 de kilograme. Foarte greu a fost!

4. Povesteşte-ne puţin despre naştere. Cum a fost? La câte săptămâni ai născut? Cum au fost copiii?

Am născut la 34 de săptămâni şi 4 zile, prin cezariană iar copiii au avut la naştere 2000g, 2500g şi 2850g. Fata a fost prima, Rebeca Maria, apoi Dennis Andrei şi ultimul Flavius George. Aveam operaţia programată pe 2 septembrie dar pe 29 august mi s-au rupt membranele şi a trebuit să nasc mai devreme.

5. Cum a fost cu hrănitul lor, schimbatul, somnul? Tu când apuci să faci… orice?

Acum au aproape un an. Pe 29 august fac un an. A fost foarte greu primele 3 luni. Aveau colici şi plângeau foarte tare. Nu dormeau noaptea decât după 3-4 dimineaţa. Eram epuizată, nervoasă, eram alt om. Îi ţineam pe toţi 3 pe mine. Băieţii, pe picioare îi legănam şi pe fată o ţineam în braţe şi mă mişcam cu tot corpul ca să îi fac să adoarmă. Acum s-au mărit, se joacă, mai apuc şi eu să mai fac câte ceva. Dar nu tot ce trebuie. De multe ori nu pot să fac nici mâncare dar asta e, copiii sunt pe primul loc.

6. Cine face cumpărăturile? Cum te descurci cu piaţa, cu mâncarea, curăţenia etc?

La cumpărături merg cu copiii, soţul, mama mea şi sora mea. Nu putem altfel. Mă ajută soacra şi mama mea cu copiii, ca să pot să fac ce e nevoie prin casă. Dar nu e niciodată suficient timp.

7. Ce faci când încep să plângă toţi odată, să vrea toţi 3 ceva în acelaşi timp?

Ce fac??? Mă iau cu mâinile de păr. Încerc să mă mişc cât mai repede, să îi mulţumesc pe toţi 3.

8. Cum îi deosebeşti? Băieţii, desigur.

Desi sunt tripleţi sunt destul de diferiţi. Mă refer la băieţi, că sunt amândoi şaten deschis. Îi deosebeşti foarte uşor. De fată nu zic nimic. E brunetă, parcă e din altă poveste.

9.  Cât îţi ia până ieşi din casă? Cum te pregăteşti când ieşi cu ei afară?

Cam o jumătate de oră, până îi îmbrac, încalţ, pregătesc geanta cu cele necesare. Până îi aşez în căruţ şi să plec, durează.

N.r.: Mi-a fost ruşine să îi spun Anei că tot atâta dura şi la mine, deşi eu eram doar cu unu.

10. Se spune că gemenii, în cazul tău tripleţii, au o relaţie specială, se simt altfel. Ai observat ceva de genul ăsta la ei?

Da. Băieţii sunt foarte, foarte apropiaţi unul de celălalt. Se mângâie, se pupă, niciodată nu se bat. Fata e diferită, e mai rece. Băieţii vor să o îmbrăţişeze, să o mângâie dar ea nu vrea, e mai distantă.

11. Acum, nu pot să nu te întreb asta: tu şi soţul mai aveţi timp şi de voi?

Bună întrebarea, mai rău e răspunsul. Nu, nu prea mai avem timp de noi, suntem tot timpul cu copiii. Dar sperăm în zile mai bune.

12. Mai vrei şi alţi copii sau te opreşti aici?

Nuuuuuu, nu mai vreau, e suficient. Eu nu voiam nici o a doua sarcină, un al doilea copil. Acum am trei. Cum ar fi să îl fac pe al patrulea sau cine ştie, poate iar tripleţi. Nuuu, clar nuu.

The post Viaţa cu tripleţi appeared first on Bianca Moruș.

„Nu alăpta în public, că nu e normal.”

„Nu te uita în gura lumii şi fă ce e bine pentru copilul tău.”

„Este o nesimţire să te expui aşa, în văzul tuturor.”

Le-aţi auzit pe toate şi mai mult decât atât. În ultima perioadă problema alăptatului pare să devină una naţională şi internaţională. Au fost femei date afară din hoteluri sau trimise la wc ca să le dea copiilor să mănânce. Au fost femei care s-au revoltat. Altele susţin că e normal. Se fac petiţii, unele instigă chiar la revoltă. Cert este că devine un război al nervilor, în care niciuna dintre părţi nu vrea să cedeze.

Acum, mamă fiind, eu zic că un pic de moderaţie nu strică. Nici de o parte, nici de cealaltă. Cred că să trimiţi o femeie să alăpteze în wc nu e doar nesimţire, ci prostie în toată regula. Nu cred că vreunul dintre noi s-ar simţi confortabil să îşi ia prânzul în toaletă. Şi nici să ne ascundem cu capul sub o pătură ca să înfulecăm ceva nu e o plăcere.

Pe de altă parte nu agreez nici femeile care fac din alăptat paradă, ca să nu zic chiar exhibiţionism în unele cazuri. Am văzut de nenumărate ori mame care şi-au dezvelit pieptul fără jenă, sub privirile a zeci, poate sute de oameni, sub pretextul că îşi hrănesc copiii. Acum, să fim serioase! Poţi alăpta fără să te dezbraci de parcă te pregăteşti pentru un maraton de striptease. Poţi să îţi hrăneşti bebeluşul fără să defilezi cu sânii goi prin parcuri sau mall-uri. Poţi găsi un loc mai ferit, nu trebuie să te aşezi în centrul magazinului, pe motiv că îi e foame copilului.

Cred că s-a ajuns la un asemena scandal pe tema alăptării în public tocmai din dorinţa unora de a demonstra că naturalul e prea natural. Ştim cu toţii că e un gest firesc să îţi hrăneşti copilul la sân. Şi admirabil. Şi de încurajat. Dar nu transforma asta într-o acţiune ostentativă. Nu eşti nici mai deşteaptă, nici mai frumoasă şi nici mai apreciată dacă te expui în acest fel. Un pic de bun-simţ nu strică în relaţia cu cei din jur.

Simt nevoia să mă repet. Nu cred că e anormal alăptatul în public. Ba dimpotrivă. E cât se poate de firesc să îţi hrăneşti copilul atunci când îi este foame. Dar, oriunde te-ai afla, poţi face asta fără să faci un act militantist dintr-un gest cât se poate de normal.

The post Alăptarea în public, un război inutil appeared first on Bianca Moruș.