Îmi aduc şi acum aminte cu groază de momentele în care mă aruncam pe trecerea de pietoni pentru că era dreptul meu. Nu conta dacă şoferul acela, incoştient sau nu, poate să oprească. Nu conta că el e înfăşurat în tablă şi eu, doar cu hainele de pe mine. Era dreptul meu şi doar asta era important.

Îmi aduc aminte şi de teribilismul adolescenţei, când mergeam ca pasager la liniuţe şi drifturi, fără centură – că doar nu era nici obligatorie, nici necesară în mintea mea sau când mergeam ieşită pe trapă sau, mai rău, pe geamul autoturismului.

Sigur, n-am cum să uit nici de primii ani de şoferie, când deşi nu mă credeam nici Senna, nici Schumacher, făceam greşeli pe bandă rulantă. Mirajul vitezei a venit un pic mai târziu, când credeam că am deja experienţă şi pot gestiona bine situaţiile complicate. Apoi munca m-a pus în situaţia în care am văzut multe, mult prea multe. Am văzut copii morţi, tineri care urlau de durere, părinţi care urlau de durerea pierderii propriilor copii, am văzut de toate. Şi cumva acele nenorociri au început să se depună şi să mă conştientizeze. Am văzut oameni morţi pentru că şoferul a încercat să evite un câine. Dacă mergea legal o putea face fără probleme. Am văzut oameni morţi pentru că au condus beţi, drogaţi, pentru că s-au nimerit să fie în drumul unui incoştient. Nimic n-am ratat.

Tot cam pe atunci însă nu înţelegeam cum poate cineva să adoarmă la volan. Mi se părea absurd. Asta până când, într-o noapte, la scurt timp după ce am plecat de la serviciu, pe vremea când munceam mult prea mult decât ar fi normal pentru orice om, s-a întâmplat. Am aţipit preţ de 3 benzi. De pe a treia m-am trezit pe prima. Am avut noroc. N-am ucis pe nimeni şi am rămas în viaţă. Nu vă explic cum am ajuns acasă. Tremuram de groază şi ştiam că trebuia să fac ceva, să nu se mai repete. A doua noapte s-a întâmplat însă din nou. A fost mai puţin, n-am apucat să ies de pe bandă, dar suficient cât să ştiu că nu mai pot permite să se întâmple asta. La scurt timp schimbam funcţia şi programul.

Când am scos-o pe fiică-mea din maternitate lumea s-a schimbat total. Mi se părea că orice maşină de pe stradă poate să intre în noi, că eu sau oricine altcineva era la volan conduce mult prea repede şi prea imprudent, că oricând se poate întâmpla orice. Cu timpul m-am mai relaxat, dar am fost vecină cu nebunia legat de regulile de circulaţie. N-a existat niciodată drept de negociere legat de purtarea centurii de siguranţă. Prin urmare acum, la venerabilă vârstă de 6 ani şi jumătate, fiică-mea se aşează singură pe scaun şi îşi pune centura fără să fie nevoie să îi spun eu ceva. Sigur, nici eu nu merg fără şi a avut grijă de-a lungul anilor să se convingă de aspectul ăsta. Nu de multe ori m-a întrebat dacă am centura pusă şi mă punea să îi dovedesc asta.

În acelaşi timp n-am cum să nu mă oripilez când văd mame care merg cu căruciorul pe stradă, traversează cu copiii aiurea străzi aglomerate, copii care sar prin maşini precum caprele pe câmpuri. N-am cum să nu mă enervez când aud explicaţii de genul: „sunt un şofer foarte bun, n-are ce să se întâmple” sau „maşina este foarte sigură”, prin urmare şoferul se comportă ca un pilot de curse pe străzile pline de capcane şi de inconştienţi, la fel ca el. Nu am şi, deşi legislaţia de la noi nu o permite, cred că ar trebui puse în buclă, la televizor, în online, pe stradă clipuri ca cel de mai jos. Poate doar aşa mai înţelegem cât de mult se greşeşte.

Când am primit invitaţia de a participa la lansarea Ghidului Părintelui Responsabil la Volan organizat de Academia Titi Aur am răspuns afirmativ automat. Deşi sâmbăta îi e dedicată exclusiv fiică-mii, am înţeles că este mai puţin important că voi lipsi câteva ore de lângă ea şi că, în fapt, tot ei îi sunt dedicate. Ei şi tuturor celorlalţi.

Credeam că partea practică avea să fie cea mai dificilă, cea de la simulatoare, unde un impact programat și așteptat la 13 km/oră mi-a făcut capul să zburde precum o rândunică la venirea primăverii.

În fapt, mai greu a fost în timpul orelor de teorie. Cu cât ni se vorbea şi arătau mai multe, cu atât mai mult realizam câte greşeli facem zi de zi în trafic, câte lucruri nu ştiu şi cât de multe pot îmbunătăţi. Nu e vorba de a fi tu un mai bun şofer, ci despre a fi un şofer mai conştient şi mai atent. Şi am să încep printr-o replică a trainerului Mihai Marin care mi-a rămas întipărită pe creier şi pe care noi, ăştia mai cu vechime la volan, tindem să o ignorăm:

„Dacă noi nu le generăm un mediu prietenos îi punem în pericol pe cei mai puţin experimentaţi.”

Iar cei aşa-zis experimentaţi uită nu doar normele de circulaţie, ci şi pe cele de bun simţ. Traficul haotic şi periculos de pe străzile noastre nu este nici pe departe o situaţie normală, chiar dacă noi ne-am obişnuit cu ea şi o luăm ca atare. Am să las mai jos câteva dintre lucrurile pe care cred că ar trebui să le avem în vedere constant.

• Aproape 2000 de oameni mor în fiecare an pe şoselele din România. Aşa, cam un sat întreg dispare la fiecare an în accidente rutiere.
• Media Uniunii Europene este de 9 copii morţi la 1 milion de locuitori sub 18 ani. În România sunt 27 de copii morţi la milionul de locuitori.
• Copiii care nu sunt protejaţi cu echipament de siguranţă sunt de 7 ori mai expuşi riscului de a fi răniţi în accidente rutiere.
• 83% dintre copii scapă fără vreo rană din accidentele rutiere datorită scaunelor speciale.
• Accidentele auto sunt cauza principală a deceselor şi rănilor grave suferite de copiii cu vârste între 0 şi 14 ani.
• Accidentele rutiere sunt cauza a 34% din totalul deceselor dintr-un an.
• Copiii de până la 135cm înălţime trebuie transportaţi doar în scaune speciale, potrivite categoriei de vârstă, înălţime şi greutate.

Apropo, ştiaţi că scaunele auto au apărut în SUA, la începutul anilor 30, dar abia 30 de ani mai târziu au început să fie gândite şi construite pentru siguranţa copiilor.

• Până la vârsta de 4 ani sunt recomandate scaunele poziţionate cu spatele la sensul de mers. Majoritatea accidentelor au loc cu impact frontal, la viteze mari. Copiii mici au oasele craniului moi şi nu pot proteja creierul de traumatisme, muşchii gâtului nu sunt dezvoltaţi şi nu pot amortiza o mişcare violentă a capului, coloana vertebrală este imatură, iar ligamentele sunt laxe.

Şi pentru că ştiu că cei mici sunt foarte grăbiţi şi parcă nici părinţii nu sunt prea răbdători, iată care sunt punctele pe care le au copiii de îndeplinit ca să ştiţi că pot fi transportaţi în maşină fără scaun sau înălţător.

• Nu folosiţi alte accesorii decât cele din dotarea scaunului, neomologate. Adică: fără pernuţă de gât, protecţie de centură, protecţie împotriva căderii capului (dacă îi cade capul în timpul somnului înseamnă că cel mic nu este aşezat bine în scaun), huse suplimentare, jucării cu prindere de scaun etc.

Dacă aţi fost implicat într-un accident, cu sau fără copil în maşină, este obligatorie schimbarea scaunului auto. Acesta poate avea microfisuri invizibile. Şi dacă banii vă sunt grijă în acest caz, aflaţi că sunteţi despăgubiţi. Trebuie doar să menţionaţi în constatatea amiabilă prezenţa scaunului în maşină şi ideal este să aveţi şi factura, ca să primiţi suma întreagă. Din acelaşi motiv nu este recomandată nici utilizarea unui scaun auto second hand. Bonus, chiar dacă nu a fost implicat în vreun accident, plasticul se deteriorează şi nu mai oferă siguranţa necesară.

Cele mai periculoase practici într-un autoturism pentru cei cu copii:

• Copilul ţinut în braţe sau lăsat liber pe banchetă
• Copilul lăsat singur în maşină
• Copilul lăsat pe scaunul din dreapta-faţă
• Atenţia către copil în timpul mersului (oglinzile auto pentru supraveghere sunt soluţia ideală)
• Alţi pasageri, fără centură de siguranţă
• Centurile largi şi centurile răsucite
• Scoaterea copilului din scaun în timpul mersului
• Obiecte dure sau bagaje neancorate
• Hrănirea copilului în mers

Şi o să vă întrebaţi poate ce treabă au centurile alea răsucite, pasagerii fără centuri sau obiectele/bagajele neancorate. Orice răsucire a centurii sau aşezarea ei greşită anulează efectul acesteia sau poate provoca leziuni serioase în caz de accident. Iar dacă se întâmplă un accident, orice om sau obiect se transformă în impact într-un proiectil. Practic, nu e doar persoana neasigurată în pericol, ci poate răni o alta, asigurată.

Ar mai fi multe de spus, dar eu vă sfătuiesc din toată inima să mergeţi la acest curs. Pe lângă informaţiile esenţiale din modulul teoretic veţi primi altele, vitale, în cel practic. Eu am aflat cum se simte un impact la 13km/oră (clipul de la începutul articolului), dar şi cum să ies dintr-o maşină răsturnată şi să scot copilul din ea. Aţi zice că nu e mare lucru, aşa-i?

Cursul Ghidul Părintelui Responsabil la Volan are ca scop conștientizarea faptului că viața copiilor este în mâna părinților când sunt cu toții în trafic și că orice abatere de la regulile de siguranță le poate pune viața în pericol. Trainerii ATA îşi propun să îi ajute pe participanți să își îmbunătățească abilitățile de condus defensiv și tehnicile de protejare a copiilor în timpul deplasării. Obiectivul este să reducă numărul de accidente în care conducătorul auto ar putea fi implicat, indiferent de culpă. Pentru Academia Titi Aur un părinte prezent la curs înseamnă un copil salvat, iar pentru fiecare copil salvat ATA va planta un copac pentru a susține viața pentru viață. Prețul cursului este 550 lei cu TVA inclus. Iar dacă prezentaţi codul morusbianca10ATA primiţi 10% reducere. 

Sunt convins că niciun părinte nu îi dorește răul copilului său, problema este că nu conștientizează riscul la care își expun copiii atunci când circulă cu mașina. Trebuie să înțelegem că mașina este o armă și cel mai important lucru este să învățăm să o controlăm pentru a evita să ajungem în situații de limită. – Titi Aur, câștigător a 49 de raliuri şi deţinător a opt titluri de campion al României

Şi nu uitaţi: niciodată, dar niciodată nu sunteţi doar voi pe şosea.

The post Cum am învățat să ies dintr-o mașină răsturnată appeared first on Bianca Moruș.

1.       Înainte să îl am pe al meu copil, aveam impresia că cei mai mulţi părinţi erau nişte incapabili. Nu erau în stare să îşi controleze plozii, care se dădeau în spectacol oricând, oriunde, ţipau ca din gură de şarpe şi/sau se tăvăleau pe jos, de preferabil în mijlocul unui magazin sau al străzii.

Apoi am descoperit că şi eu tot în categoria „incapabili” mă încadram. Într-o vreme singurele mele idei erau: „Nu. Nu. Nu. Iar o apucă crizele. Care e cea mai scurtă cale de ieşire de aici?”

2.      Înainte îmi dădeam ochii peste cap şi nu ştiam cum să mă sustrag mai repede când începeau discuţiile despre alăptat, scutece sau gângureli.

După ce am născut, acestea erau şi principalele mele subiecte de discuţie. Abia atunci am înţeles de ce. În primul rând pentru că, cel puţin în primele luni, nu mai faci nimic altceva decât să ai grijă de pitic. În al doilea rând pentru că oricum tot universul tău a fost dat peste cap şi nu îţi pasă prea mult de alte lucruri.

3.      Înainte mă uitam dispreţuitor la toate mamele care se plângeau de oboseală. Gândeam, probabil la fel ca şi bărbaţii, că femeile astea nu fac decât să stea acasă şi din când în când să schimbe copilul sau să îi dea nişte lapte.

Apoi am aflat cum e să plângi de oboseală, cum e să nu mai poţi nici să plângi de oboseală, cum ai impresia în fiecare zi că o să ajungi ori la spital ori la nebuni, cum nu crezi că vei mai apuca ziua de mâine sau o zi în care să nu simţi că şi să te târăşti îţi este imposibil.

4.      Mă iritau teribil părinţii care le răspundeau în doi peri copiilor, în loc să le explice cum stau lucrurile. Sigur ştiţi şi voi celebrele replici: „Pentru că aşa spun eu”, „Pentru că aşa trebuie”, „D-aia”.

Şi acum mă enervează genul ăsta de replici, dar mă văd nevoită să recunosc că după al 76.534-lea „De ce?” ajungi şi tu să trânteşti un „D-aia” asezonat cu ceva spume pe la colţurile gurii.

5.      Înainte nu pricepeam şi pace de ce, ori de câte ori voiam să pun la cale o ieşire sau un concediu, prietenii cu copii acasă analizau oferta la sânge şi de multe ori ajungeau să o refuze, din 1001 de motive, toate imbecile dacă mă întreba cineva şi pe mine.

N-aş vrea să fac acum calculul evenimentelor ratate în ultimii 4 ani, că e riscant în perioada asta de primăvară: vin asteniile, depresiile. Şi nici măcar asta nu e adevărata problemă, ci faptul că ajunge oricum să nu îţi pese de ele. Părinţii mai experimentaţi decât mine spun că asta începe să se regleze în cel mult doi ani de acum încolo.

Sigur, lista este mult mai lungă şi deschisă discuţiilor. Câteva lucruri au rămas totuşi neschimbate: în continuare mă enervează groaznic culoarea roz, diminutivele şi părinţii care cred că ai lor copii sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai talentaţi. Habar n-aveţi despre ce vorbiţi! A mea este cea mai cea dintre toţi cei mai cei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Câteva idei despre viaţă şi oameni, înainte şi după copil appeared first on Bianca Moruș.

Am pierdut bani. Mulţi bani. Bani cu care aş fi putut renova o casă întreagă sau să îmi fac concedii exotice, prin zone îndepărtate. Începând cu analizele făcute şi refăcute cam o dată la lună, cu tratamentele deloc ieftine, continuând cu naşterea propriu-zisă, cumpărăturile pentru ea(multe necesare – am povestit despre ele aici, multe inutile), cu controale la tot felul de doctori, ecografii, intervenţii medicale, creşa, grădiniţa, totul e o cheltuială continuă. Vrei, nu vrei, ai, n-ai, tu plăteşti. Pe de altă parte, şi înainte cheltuiai mult şi de multe ori degeaba. E adevărat, acum în loc să îţi iei pantofii aceia roşii, din piele întoarsă, cu toc de 10 cm s-ar putea să alegi cursurile de schi pentru piticanie, dar astea sunt detalii. Şi alegeri.

Am pierdut somn. Ore, zile, săptămâni, luni de somn. Nu credeam că este posibil să trăieşti atâta vreme fără să dormi. Nu îmi aduc aminte cum este să dormi 8 ore fără să te trezeşti măcar o dată. Poate că nici nu voi mai afla vreodată. Dar dacă stau bine să mă gândesc nici înainte nu dormeam prea mult. Fie că munceam, fie că îmi petreceam timpul cu prietenii sau pur şi simplu leneveam prin casă, perioada mea de odihnă era relativ limitată. Diferenţa este că atunci când simţeam că nu mai pot, mă culcam şi recuperam cât de cât. Acum am aflat că şi atunci când crezi că nu mai poţi, oricum poţi.

Am pierdut timpul petrecut alături de prieteni. Înainte era mult, foarte mult. Practic mai toate zilele libere şi serile erau în compania lor. Că ne adunam pe la vreunul pe acasă, că ieşeam la cafele sau în cluburi, să ne zbânţuim cât e noaptea de lungă, eram mai mereu împreună. Acum nici măcar toate zilele de naştere nu le mai bifez cu prezenţa. Sau dacă ajung, oricum sunt însoţită şi de aia mică, cu gura mare, deci nu apuc oricum să scot prea multe vorbe(în afară de: „Să nu spargi aia!”, „Nu ţipa!”, „Mai lasă-l în pace pe Cutare, că nu e jucăria ta.”)

Am pierdut liniştea. Aia pe care o aveai când mergeai la plajă cu un prosop şi o carte în braţe. Te aşezai la soare sau umbră(după plac) şi uitai să te mai ridici. Aia pe care o aveai când te cuibăreai în mijlocul patului, sub pilotă, cu o cană de vin fiert şi timp de poveşti. Aia pe care o simţeai când ieşeai la o plimbare nocturnă, singură sau însoţită de omul care ştia când e cazul să vorbească sau să tăceţi împreună.

Am pierdut detaşarea. Acea indiferenţă faţă de ce va fi să vină. Înainte de copil puteam să urc pe motor fără să mă gândesc că poate nu voi mai coborî întreagă. Sau puteam să fac bungee jumping fără să mă gândesc la eventuale consecinţe. Puteam să îi reproşez cuiva că a aruncat gunoaie pe jos fără să îmi fie teamă că e un descreierat care poate mă calcă în picioare. Acum, înainte de orice, mă gândesc că trebuie să ajung acasă întreagă, să îmi pot creşte copilul.

Am pierdut foarte multe lucruri. Mult mai multe decât am cuprins aici. Ce am câştigat? Capacitatea de a mă îndrăgosti şi reîndrăgosti în fiecare zi. Mă surprind uitându-mă la ea şi minunându-mă de cât de mult poţi iubi un om, indiferent de cât de tare ţi-a zburlit creierii cu 5 minute înainte. Încă mă mai trezesc noaptea să mă duc să o învelesc şi rămân minute bune lângă patul ei, ca să o privesc, să o mângâi şi să o sărut.

Am câştigat puterea de a mă bucura din lucruri mici şi foarte mici. Ştiu exact momentul în care a reuşit să prindă pentru prima dată un obiect cu mâinile ei. Ştiu când s-a rostogolit prima oară. Sau când s-a ridicat prima dată în picioare. Când a zis primul „mama” sau când mi-a luat linguriţa din mână ca să mănânce ea singură. Le ştiu pe toate şi fiecare din aceste lucruri m-a făcut să mă simt de parcă aş fi cucerit Everestul.

Am învăţat să râd sincer şi în hohote în fiecare zi. Cu ea, de ea sau de mine. Am câştigat o mulţime de motive de bucurie şi profit de ele la capacitate maximă.

Aceasta nu este o pledoarie pentru făcut copii. Aşa cum v-am spus mai sus, nu are nimeni obligaţia de a procrea. Rămăsesem însă datoare cu nişte explicaţii după articolul în care am vorbit despre părţile mai puţin frumoase. Ca în orice pe lumea asta, şi în privinţa maternităţii există lucruri bune şi mai puţin bune. Pentru mine, acum, ştiu că cel mai frumos colier din lume este făcut din braţele fetei mele iar cele mai preţioase diamante sunt ochii ei, atunci când sclipesc de bucurie. Sigur, primesc oricând şi un smarald. 

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ce-am pierdut şi ce-am câştigat de când am copil appeared first on Bianca Moruș.

Și te tot amăgești până te trezești că bebelușul tău e ditamai copilul, care nu doar că a depășit de multă vreme jumătate din înălțimea ta, dar are pretenții și voință duble decât simți că ai avut tu vreodată. Și nu, tot nu îi place să doarmă. Evident, nici să meargă la culcare. Și nici să îți facă ție viața mai ușoară. Ce dacă nu ai mai dormit ca omul de aproape 4 ani, numărând și ultimele luni de sarcină? Nu e nicio problemă și sigur nu e grija lui asta.

Prin urmare, pe la 9 seara încep negocierile.

–          Iubire, hai să facem baie!

–          Nu acum, mai am treabă.(Poate nu știați, dar copiii de 3 ani sunt extrem, dar extrem de ocupați.)

–          Di, hai să te speli!

–          Mai stau puțin.

–          Mami, hai odată la baie!

–          Imediat.

–          Imediat îmi spui de 20 de minute. Nu asta înseamnă imediat.

După vreo jumătate de oră și promisiuni de baie cu spumă, copilul cedează. Sigur că îi mai ia vreo 5 minute să își adune alte jucării pe care să le ia cu el în baie, pe lângă cele 9.675 de jucării deja existente pe cadă, în cadă, pe lângă cadă. Odată intrat în apă, tu iar nu mai exiști. E doar el cu jucăriile și apa cu spumă. Se bălăcește, stropește, chiuie. Iar tu vorbești la pereți, pentru că el oricum nu te aude și dacă te aude, te ignoră. Mai dai din când în când drumul la robinet, să se mai încălzească apa. Aproape de 10 seara, după rugăminți, amenințări, șantaj acceptă să stea aproximativ nemișcat preț de vreo 3 minute, cât să ți se pară că ai apucat să îl speli. În timp ce îl alergi prin toată casa, în speranța că vei reuși să pui pijamaua pe el, îți spune că mai vrea la desene, să îi citești o poveste sau mai bine două și să vă iubiți puțin înainte de culcare.

Îl pui să aleagă: un desen sau o poveste. Oricum, după ce se termină oricare din cele două, va vrea și cealaltă variantă. Îl duci până la urmă în pat și stingi lumina. Vrea apă, vrea la toaletă, vrea apă din nou. Nu e bună sticla asta, vrea din pahar. Dar nu din paharul roșu, ci din cana cu Elsa. Apoi trebuie să îi cânți. Vreo șapte cântece, că îi plac toate. Cântă și el cu tine, doar am stabilit deja că îi plac. Apoi se apucă să îți povestească ce a făcut la grădiniță. Ce i-a plăcut, cine l-a supărat. Și tu asculți, că doar așa apuci și tu să afli ce se mai întâmplă pe acolo. Îl rogi disperată și pe jumătate adormită să se culce totuși. E 11 noaptea.

–          Stai să văd dacă e noapte afară!

Se asigură că e noapte și se pune înapoi în pat.

–          Mângâie-mă! Nu acolo, aici! Nu așa, altfel.

Undeva între 11 și 11.30 se întâmplă minunea. Copilul adoarme. Iar ție îți vine să chiui de fericire, dar o faci doar în gând, că doar n-ai înnebunit să îl trezești. Și apoi pici pe gânduri, pentru că nu știi ce ar fi mai bine să faci acum: să te târăști la tine în pat și să speri că poți dormi până a doua zi dimineață liniștită sau să te apuci să faci prin casă tot ce nu ai reușit cât timp a fost el treaz. Eventual mai dai o tură prin camera lui și te uiți cum doarme ca un îngeraș. Și uiți totul instantaneu, când îl vezi cât de drăgălaș e. O să îți reamintești totul însă a doua zi, pe la 9 seara.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum culci un copil de 3 ani în 776 de paşi appeared first on Bianca Moruș.

The post Somnul bebelușilor nu e ca-n filme appeared first on Bianca Moruș.

• Lasă, dragă, copilul să mănânce chips-uri/dulciuri/fast-food că nu a murit nimeni de la asta. – Aşa e, nu se moare din câteva chips-uri dar un pic de studiu pe bolile provocate de astfel de alimente n-ar strica. Şi mai presus de asta, e dreptul meu să îmi învăţ copilul să mănânce sănătos aşa cum e alegerea mea dacă şi când îi dau voie să mănânce tâmpenii. Dacă tu ai chef să îţi baţi joc de corpul tău e alegerea ta. Dar ţine-o pentru tine şi nu încerca să o transformi în stil de viaţă pentru alţii.
• Dar de ce nu laşi copilul să iasă afară(în soare, la vreo 40 şi ceva de grade)­? Îl cocoloşeşti prea mult. Aşa n-o să se călească niciodată. – Pe acelaşi principiu aş putea să te întreb de ce nu intri în apă, când afară sunt zero grade sau pe acolo? Că doar se ştie că asta e o metodă des folosită  pentru călire.
• Poate ar trebui să mai slăbeşti/să te mai îngraşi. – Poate, dar asta este strict treaba mea. Că sunt slabă cât Olive sau că sunt supraponderală este fix problema mea. Iar sfaturi accept de la medicul specialist. Sunt bine-venite şi avertismentele de la familie sau prieteni apropiaţi, asta dacă nu cumva mă lupt cu o boală care mă împiedică să rezolv problema. Dar cum tu nu te încadrezi în niciuna din aceste categorii, nici nu mă cunoşti, mai bine taci. Vorba aia cu „tăcerea e de aur” n-a apărut degeaba. Tot pentru specimene ca tine a fost inventată.
• Hai, ridică-te şi tu de la masă. Dansează şi tu puţin. Nu sta ca statuia la petrecere. – Uite, poate am pierdut pe cineva drag de curând şi am venit doar ca să nu-i dezamăgesc pe cei în cinstea cărora e petrecerea. Prin urmare nu o să rup ringul de dans. Sau poate sunt deprimată. Sau am nişte probleme care nu mă lasă încă să mă bucur de ce e în jurul meu. Orice ar fi, nu eşti tu în măsură să te bagi în sufletul meu iar faptul că faci pe implicatul nu ajută pe nimeni.
• Bea şi tu un pahar cu vin. Ce dacă eşti cu maşina? Nu e mare şmecherie. – Ba e mare şmecherie. Să urci la volan băut este dovadă de prostie. Nu contează cât ai băut, tot prostie e. Chiar dacă ţi se pare că tu eşti foarte rezistent şi că n-ai o problemă să conduci după alcool, reflexele nu mai sunt oricum aceleaşi. Deci tot la prostie ajungem. Şi că eşti tu pe prost pe pielea ta, n-aş avea o problemă. Dar ai mari şanse să îi omori pe alţii în drumul tău şi atunci nu eşti doar prost, eşti şi criminal.
• La ce-ţi trebuie atâtea facultăţi/mastere/doctorate? Nu mai apuci să îţi trăieşti viaţa că stai numai cu nasul în cărţi. – Dar eu te-am întrebat de ce ai renunţat la şcoală după zece clase? Sau de ce eşti agramat? Şcoala, până la urma urmei, este o chestiune de alegere, nu doar de posibilităţi materiale şi intelectuale. Şi nu cred că ar trebui să îi fie cuiva ruşine şi nici nu ar trebui să dea explicaţii, nici cei care au abandonat rapid sistemul de învăţământ, nici cei care continuă să înveţe şi la 50 de ani.
• Dar mănâncă şi tu puţin. Ce dacă eşti la dietă? Faci şi tu o excepţie. – De ce or avea unii impresia că trebuie să faci excepţii ca să le faci pe plac pentru nişte aberaţii nu pot să pricep. Cu ce te face pe tine să te simţi mai bine dacă îmi întrerup eu dieta? Ce beneficii îţi aduce ţie faptul că mănânc eu din bucatele de pe masă? Eu vin să îţi torn pe gât ceai de pelin doar pentru că am eu impresia că o să îţi facă bine?
• Hai, mai staţi şi voi! Nu moare copilul dacă nu se culcă la ora obişnuită. Ce dacă îi e somn? Se învaţă. – Din nou, oameni care nu au nicio treabă cu tine îţi dau sfaturi despre cum să îţi creşti copilul. De ce? Sunt convinsă că distracţia ta nu are legătură cu prezenţa mea. Iar mie îmi place să îmi am copilul vesel, nu să urle de oboseală doar pentru că unora li se pare interesant să fac act de prezenţă undeva.

Exemple sunt cu nemiluita. Sunt convinsă că aveţi şi voi o grămadă, aşa că puteţi să vă vărsaţi năduful aici.  Şi poate aşa se vor rezuma mai mulţi la discuţiile despre vreme. Sunt anoste, dar şi riscul de a-i enerva pe alţii e mai mic.

sursa foto: www.venusbuzz.com

The post Cum scăpăm de sfaturile pe care nu le cerem? appeared first on Bianca Moruș.

Când toţi bebeluşii mâncau şi dormeau, dormeau şi mâncau, a mea voia mereu acţiune. Sau măcar dragoste să fie. Bine, şi mâncare, ca să poată să îşi păstreze forţele. Nu a dormit în cărucior. Nu a dormit în scaunul de maşină decât ocazional şi nu când era bebeluş. Nu dormea în pat. Abia dormea pe pieptul meu dar şi aia era de fapt o moţăială, nicidecum somn. Mă chinuiam câte o oră să o adorm şi în zece minute pornea alarma. Atâtea frustrări şi atâta disperare câte am adunat în perioada aia… Atâta oboseală simţeam cum n-a fost chip să simt vreodată. Eram un zombie, la propriu. Am încercat aproape orice, mai puţin legănatul pe picioare şi lăsatul să urle până la epuizare. Niciuna dintre aceste 2 variante nu rezona cu felul meu de a fi, aşa că nu le-am luat în calcul.

Pe la vreo şapte-opt luni de viaţă ale fiică-mii, ajunsă o epavă practic, am încercat să caut ajutor. Şi am aflat că există specialişti în somnul copilului. Sau aşa se recomandau ei. Desigur, aceşti specialişti cer bani pentru ajutorul pe care ţi-l oferă. Şi nu puţini. Dar la acel moment eram atât de disperată încât aş fi plătit oricât, numai să doarmă copilul şi eu pe lângă el. N-am să intru în detalii. Cert este că preţul depăşea o mie de lei, dacă voiai un program extins. Eram aproape convinsă că o să dau banii ăştia, numai să pot să am şi eu o viaţă seminormală. Dar ceva minţi îmi mai rămăseseră şi mie şi am cerut detalii despre program. Evident, explicaţiile au fost foarte vagi dar m-au dus cu gândul imediat la sfaturile găsite pe internet în acest domeniu. Şi am pus ACEA întrebare: „În cadrul programului dumneavoastră există şi opţiunea de a lăsa copilul să plângă?” Au urmat câteva bâlbâieli, finalizate cu: „Dacă nimic altceva nu dă rezultate, da, se ajunge şi acolo. Dar staţi liniştită, copilul nu păţeşte nimic.” Nu era nimic nou. Era, de fapt, celebrul „Cry it out”. Pe româneşte: „Lasă copilul să urle până la epuizare. Ori adoarme, ori se consolează.”

Acum, eu nu cred în dresarea copilului. Nu cred că dacă îl laşi să urle învaţă să se consoleze singur. Învaţă, mai mult ca sigur, că nu are pe cine să se bazeze. Că cei mai dragi oameni din viaţa lui nu îi sunt alături atunci când el are nevoie. Aşa că m-am consolat eu cu ideea că aia e, aşa e copilul, poate vreodată o să fie mai bine. Şi a început să fie mai bine. Undeva în jurul vârstei de doi ani a început să doarmă mai ok. Nu pică lată decât foarte rar, după nişte zile foarte grele. Nu doarme o noapte întreagă legată decât din an în Paşte. Dar doarme mai bine. Şi mai odihnitor. Şi acum mai apuc şi eu să dorm. Şi n-am murit între timp, dovadă că vă scriu astăzi. Nu deţin adevărul asupra somnului copilului. Şi nici vreo metodă minune. Dar am vrut să vă spun că la un moment dat lucrurile se vor regla şi veţi apuca ziua, adică noaptea, în care să dormiţi câteva ore bune legate, fără plânsete sfâşietoare în fundal.

The post Secretul somnului copiilor şi al mamelor lor appeared first on Bianca Moruș.

Cam aşa e şi cu copiii. Înainte să îi avem ne imaginăm că o să fie totul ca-n reclamele alea frumos colorate, că o să zboare fluturi pe deasupra patului iar plodul va fi numai un zâmbet.

După ce naştem, lucrurile arată un pic altfel. Bine, cu totul altfel.

Realitatea este că, la fel ca şi în relaţiile amoroase, nici aici lucrurile nu sunt doar în alb şi negru. E o amestecătură continuă între frumuseţe şi disperare. Iar un pic de detaşare ajută mult.

The post Ce îţi imaginezi despre viaţa de mamă şi ce este în realitate appeared first on Bianca Moruș.

Ei bine, vă mărturisesc că eu sunt departe de a fi „orice” perfect. Nici mamă, nici soţie, nici femeie perfectă. De fiică perfectă nici nu mai vorbesc. Şi m-am cam săturat să vânez perfecţiunea asta pe care ne-o vând toţi, peste tot. Recunosc că în ultimii doi ani jumate mi-am făcut unghiile de vreo 3-4 ori. Recunosc că mai plec de acasă îmbrăcată sport pentru că nu mai am nimic călcat. Recunosc că uneori trec şi două săptămâni fără să pun aspiratorul în casă. Recunosc că las multe lucruri ce odinioară păreau vitale pe planul 2 sau 3 sau chiar 7.

Pentru că eu nu pot să le fac pe toate şi să mai şi zâmbesc cu adevărat. Pentru că nu pot să fac curat, să spăl, să calc, să gătesc şi să mai fac şi lecţii cu copilul. Şi oricât de mult m-aş controla, îmi mai pierd cumpătul şi mă răţoiesc şi la el. Pentru că nu reuşesc tot timpul să îi raspund la aceeaşi întrebare de o mie de ori şi să fiu zen. Pentru că nu pot sa închid tot timpul telefonul doar pentru că nu are el chef să mă lase să vorbesc cu altcineva. Şi nici nu ştiu reţeta perfectă pentru educaţie. Prefer de cele mai multe ori să îmi ascult instinctul decât sfaturile „parentologilor”.

Când era fie-mea încă în interior, am citit o carte întreagă despre cum să faci să nu-ţi plângă bebeluşul. Aiurea. Tot ce am simţit eu că e ok a funcţionat. Am citit o droaie de articole despre renunţatul la scutece. Tot când a fost ea pregătită s-a întâmplat minunea. Şi exemplele ar putea continua la infinit.

Ce vreau să spun, de fapt, este că nu ar mai trebui să ne raportăm la exemple găsite prin reviste. Viaţa nu e perfectă, deci nici noi. Aşa cum cele mai multe dintre noi nu vom arăta niciodată precum modelele photoshopate şi suntem perfect conştiente de asta, aşa ar trebui să acceptăm şi că nu putem fi perfecte. Şi poate că e mai bine aşa. Perfecţiunea pune prea multă presiune pe noi şi pe cei din jur. Şi dacă totul e perfect, noi de ce mai râdem? Sau de cine?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi? appeared first on Bianca Moruș.

– Mama, jos!

– Mai stau 5 minute. Sunt ruptă de oboseală.

– Mama, papa. Acum.

– Nu vrei să mănânci mai târziu? E prea dimineață.

– Nu, mama. Papa.

Mă târăsc până în bucătărie, ei îi pregătesc d-ale gurii şi mie nesul. În timp ce ea mănâncă eu mă gândesc pe unde sunt aruncate rufele murdare, că n-ar strica să bag şi o maşină la spălat.

– Mama, gata. Mergem în parc.

– Nuuu. Am treabă. Tu ai văzut cum arată casa asta?

– Mama, parc.

Privirea ei arată destul de amenințător. Pe principiul: „Nu mă duci în parc, nici tu nu faci nimic”. Aşa că plecăm. Urmează prânzul şi somnul. Al ei, logic. În timpul „liber” bag rufe la spălat, spăl vasele, strâng lucrurile răspândite prin casă şi… s-a trezit. Apoi încep negocierile. Dau repede cu aspiratorul, după care i-l înmânez şi ei, căci aşa ne-a fost înțelegerea. Apoi ştergem praful, care pe unde apucă şi cum apucă. După care intru în bucătărie şi aici începe marea distracție. Mama în sus, mama în jos, se agață de piciorul meu, mai pleacă şi îşi face un pic de lucru după care se întoarce cu forțe proaspete. Eu renunț să mai fac şi brioşele alea la care visam de o lună şi ne aşezăm amândouă pe covor în sufragerie şi ne jucăm până picăm late. După ce adoarme mă gândesc din nou la câte lucruri aş avea de făcut a doua zi. Şi la câte nu o să fac nici mâine.

The post Activităţi casnice, înainte şi după. appeared first on Bianca Moruș.