Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cry It Out, barbaria părinţilor „moderni” appeared first on Bianca Moruș.

Ora 7.30. Da, nici eu nu vreau să ştiu cum arată ora aia în week-end dar nu mai e ca şi cum aş avea de ales.

În timp ce eu îmi strâng mai tare perna în braţe, aud aproape şoptit şi mieunat:

– Mamiii!

Nu, nu vreau. Nu aud nimic. Nu vreau să aud.

– Mamaaaa! (un pic mai vocal)

Te rog, te rog, fă o minune şi culcă-te la loc. Te rog, te rog din sufletul meu adormit.

– Mama, m-am trezit. Vino!

– Nuuuu!(cu o voce sfârşită)

– N-auzi că m-am trezit?

– Vino tu la mine, să mai dormim puţin.

– Ce?(ăsta a fost deja urlat)

– Vreau să mai dorm.

O aud cum bombăne, cum alunecă uşor din pat şi apoi îi aud paşii pe parchet. Se apropie tiptil, de parcă n-ar vrea să mă deranjeze. De câte ori v-am spus să nu credeţi în aparenţe? Îşi lipeşte faţa de a mea şi stă câteva secunde aşa, respirându-mi în nas. Deschid un ochi.

– Mama! (Amuzată)

– Mmmm.

– Hai, mama! Hai să ne trezim!

– Eu vreau să mai dorm. Hai lângă mine!

– Eu nu mai vreau. Ridică-te şi hai să ne jucăm!

– Bine, dar mai stăm 5 minute.

– Biiine!

Se ghemuieşte în braţele mele şi începe să toarcă.

– Mami, ce mă bucur că eşti tu mama mea. Eu am vrut să fii mama mea. Când nu eram eu aici, eram ca bacteriile(nu le vezi, dar există), mi-am dorit foarte mult ca tu să fii mama mea şi uite, acum aşa este.

În timp ce eu mustăcesc şi o pup tandru pe părul care miroase a miere(din fericire, de la şampon, că încă nu a ajuns la borcan), gândindu-mă ce copil minunat, blând şi bun am, aud:

– Buna dimineaţa! Gata, acum ne trezim. Hai, că avem prea multe de făcut ca să mai stai să dormi.

Ziceam blând şi bun? Mă scuzaţi. Încă nu mi-am băut prima cafea a zilei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Dimineţile de weekend cu cel puţin un copil prin preajmă appeared first on Bianca Moruș.

Am pierdut bani. Mulţi bani. Bani cu care aş fi putut renova o casă întreagă sau să îmi fac concedii exotice, prin zone îndepărtate. Începând cu analizele făcute şi refăcute cam o dată la lună, cu tratamentele deloc ieftine, continuând cu naşterea propriu-zisă, cumpărăturile pentru ea(multe necesare – am povestit despre ele aici, multe inutile), cu controale la tot felul de doctori, ecografii, intervenţii medicale, creşa, grădiniţa, totul e o cheltuială continuă. Vrei, nu vrei, ai, n-ai, tu plăteşti. Pe de altă parte, şi înainte cheltuiai mult şi de multe ori degeaba. E adevărat, acum în loc să îţi iei pantofii aceia roşii, din piele întoarsă, cu toc de 10 cm s-ar putea să alegi cursurile de schi pentru piticanie, dar astea sunt detalii. Şi alegeri.

Am pierdut somn. Ore, zile, săptămâni, luni de somn. Nu credeam că este posibil să trăieşti atâta vreme fără să dormi. Nu îmi aduc aminte cum este să dormi 8 ore fără să te trezeşti măcar o dată. Poate că nici nu voi mai afla vreodată. Dar dacă stau bine să mă gândesc nici înainte nu dormeam prea mult. Fie că munceam, fie că îmi petreceam timpul cu prietenii sau pur şi simplu leneveam prin casă, perioada mea de odihnă era relativ limitată. Diferenţa este că atunci când simţeam că nu mai pot, mă culcam şi recuperam cât de cât. Acum am aflat că şi atunci când crezi că nu mai poţi, oricum poţi.

Am pierdut timpul petrecut alături de prieteni. Înainte era mult, foarte mult. Practic mai toate zilele libere şi serile erau în compania lor. Că ne adunam pe la vreunul pe acasă, că ieşeam la cafele sau în cluburi, să ne zbânţuim cât e noaptea de lungă, eram mai mereu împreună. Acum nici măcar toate zilele de naştere nu le mai bifez cu prezenţa. Sau dacă ajung, oricum sunt însoţită şi de aia mică, cu gura mare, deci nu apuc oricum să scot prea multe vorbe(în afară de: „Să nu spargi aia!”, „Nu ţipa!”, „Mai lasă-l în pace pe Cutare, că nu e jucăria ta.”)

Am pierdut liniştea. Aia pe care o aveai când mergeai la plajă cu un prosop şi o carte în braţe. Te aşezai la soare sau umbră(după plac) şi uitai să te mai ridici. Aia pe care o aveai când te cuibăreai în mijlocul patului, sub pilotă, cu o cană de vin fiert şi timp de poveşti. Aia pe care o simţeai când ieşeai la o plimbare nocturnă, singură sau însoţită de omul care ştia când e cazul să vorbească sau să tăceţi împreună.

Am pierdut detaşarea. Acea indiferenţă faţă de ce va fi să vină. Înainte de copil puteam să urc pe motor fără să mă gândesc că poate nu voi mai coborî întreagă. Sau puteam să fac bungee jumping fără să mă gândesc la eventuale consecinţe. Puteam să îi reproşez cuiva că a aruncat gunoaie pe jos fără să îmi fie teamă că e un descreierat care poate mă calcă în picioare. Acum, înainte de orice, mă gândesc că trebuie să ajung acasă întreagă, să îmi pot creşte copilul.

Am pierdut foarte multe lucruri. Mult mai multe decât am cuprins aici. Ce am câştigat? Capacitatea de a mă îndrăgosti şi reîndrăgosti în fiecare zi. Mă surprind uitându-mă la ea şi minunându-mă de cât de mult poţi iubi un om, indiferent de cât de tare ţi-a zburlit creierii cu 5 minute înainte. Încă mă mai trezesc noaptea să mă duc să o învelesc şi rămân minute bune lângă patul ei, ca să o privesc, să o mângâi şi să o sărut.

Am câştigat puterea de a mă bucura din lucruri mici şi foarte mici. Ştiu exact momentul în care a reuşit să prindă pentru prima dată un obiect cu mâinile ei. Ştiu când s-a rostogolit prima oară. Sau când s-a ridicat prima dată în picioare. Când a zis primul „mama” sau când mi-a luat linguriţa din mână ca să mănânce ea singură. Le ştiu pe toate şi fiecare din aceste lucruri m-a făcut să mă simt de parcă aş fi cucerit Everestul.

Am învăţat să râd sincer şi în hohote în fiecare zi. Cu ea, de ea sau de mine. Am câştigat o mulţime de motive de bucurie şi profit de ele la capacitate maximă.

Aceasta nu este o pledoarie pentru făcut copii. Aşa cum v-am spus mai sus, nu are nimeni obligaţia de a procrea. Rămăsesem însă datoare cu nişte explicaţii după articolul în care am vorbit despre părţile mai puţin frumoase. Ca în orice pe lumea asta, şi în privinţa maternităţii există lucruri bune şi mai puţin bune. Pentru mine, acum, ştiu că cel mai frumos colier din lume este făcut din braţele fetei mele iar cele mai preţioase diamante sunt ochii ei, atunci când sclipesc de bucurie. Sigur, primesc oricând şi un smarald. 

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ce-am pierdut şi ce-am câştigat de când am copil appeared first on Bianca Moruș.

Și te tot amăgești până te trezești că bebelușul tău e ditamai copilul, care nu doar că a depășit de multă vreme jumătate din înălțimea ta, dar are pretenții și voință duble decât simți că ai avut tu vreodată. Și nu, tot nu îi place să doarmă. Evident, nici să meargă la culcare. Și nici să îți facă ție viața mai ușoară. Ce dacă nu ai mai dormit ca omul de aproape 4 ani, numărând și ultimele luni de sarcină? Nu e nicio problemă și sigur nu e grija lui asta.

Prin urmare, pe la 9 seara încep negocierile.

–          Iubire, hai să facem baie!

–          Nu acum, mai am treabă.(Poate nu știați, dar copiii de 3 ani sunt extrem, dar extrem de ocupați.)

–          Di, hai să te speli!

–          Mai stau puțin.

–          Mami, hai odată la baie!

–          Imediat.

–          Imediat îmi spui de 20 de minute. Nu asta înseamnă imediat.

După vreo jumătate de oră și promisiuni de baie cu spumă, copilul cedează. Sigur că îi mai ia vreo 5 minute să își adune alte jucării pe care să le ia cu el în baie, pe lângă cele 9.675 de jucării deja existente pe cadă, în cadă, pe lângă cadă. Odată intrat în apă, tu iar nu mai exiști. E doar el cu jucăriile și apa cu spumă. Se bălăcește, stropește, chiuie. Iar tu vorbești la pereți, pentru că el oricum nu te aude și dacă te aude, te ignoră. Mai dai din când în când drumul la robinet, să se mai încălzească apa. Aproape de 10 seara, după rugăminți, amenințări, șantaj acceptă să stea aproximativ nemișcat preț de vreo 3 minute, cât să ți se pară că ai apucat să îl speli. În timp ce îl alergi prin toată casa, în speranța că vei reuși să pui pijamaua pe el, îți spune că mai vrea la desene, să îi citești o poveste sau mai bine două și să vă iubiți puțin înainte de culcare.

Îl pui să aleagă: un desen sau o poveste. Oricum, după ce se termină oricare din cele două, va vrea și cealaltă variantă. Îl duci până la urmă în pat și stingi lumina. Vrea apă, vrea la toaletă, vrea apă din nou. Nu e bună sticla asta, vrea din pahar. Dar nu din paharul roșu, ci din cana cu Elsa. Apoi trebuie să îi cânți. Vreo șapte cântece, că îi plac toate. Cântă și el cu tine, doar am stabilit deja că îi plac. Apoi se apucă să îți povestească ce a făcut la grădiniță. Ce i-a plăcut, cine l-a supărat. Și tu asculți, că doar așa apuci și tu să afli ce se mai întâmplă pe acolo. Îl rogi disperată și pe jumătate adormită să se culce totuși. E 11 noaptea.

–          Stai să văd dacă e noapte afară!

Se asigură că e noapte și se pune înapoi în pat.

–          Mângâie-mă! Nu acolo, aici! Nu așa, altfel.

Undeva între 11 și 11.30 se întâmplă minunea. Copilul adoarme. Iar ție îți vine să chiui de fericire, dar o faci doar în gând, că doar n-ai înnebunit să îl trezești. Și apoi pici pe gânduri, pentru că nu știi ce ar fi mai bine să faci acum: să te târăști la tine în pat și să speri că poți dormi până a doua zi dimineață liniștită sau să te apuci să faci prin casă tot ce nu ai reușit cât timp a fost el treaz. Eventual mai dai o tură prin camera lui și te uiți cum doarme ca un îngeraș. Și uiți totul instantaneu, când îl vezi cât de drăgălaș e. O să îți reamintești totul însă a doua zi, pe la 9 seara.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum culci un copil de 3 ani în 776 de paşi appeared first on Bianca Moruș.

The post Somnul bebelușilor nu e ca-n filme appeared first on Bianca Moruș.

Nu mă interesează polemicile pe acest subiect. Eu am ales dacă şi când i-o dau, tot eu am fost cea care a ales dacă şi când i-o scoate. Şi despre asta vreau să vă povestesc. Nu cred în reţete general valabile, nu cred în copii crescuţi după reguli trase la indigo pentru că nici ei nu sunt la fel. Cred însă că poţi culege câte una, câte alta din experienţele altora.

Avea fie-mea vreun an şi ceva deja şi nu exista viaţă fără suzetă. Nu o folosea non-stop, cum am văzut că se poate, dar nu concepea să nu o aibă. Iar somn fără suzetă nu exista. Din nou, nu dormea cu ea dar avea nevoie de suzetă ca să adoarmă. Ori de câte ori se trezea peste noapte o căuta şi doar aşa se liniştea şi adormea la loc. Începea să mă calce pe nervi toată situaţia, deja îmi imaginam cum merge fiică-mea la facultate cu suzeta în gură. Aşa că am început atacul.

Înainte de toate i-am scos-o pe timpul zilei. I-am explicat că este mare, că o murdăreşte, că îşi strică dinţii etc şi că nu mai are rost să o păstreze decât la somn. Asta a fost partea superuşoară, spre surprinderea mea. A acceptat parcă într-o clipă. I-am dat câteva săptămâni de adaptare apoi am început aceleaşi discuţii, dar acum pentru momentul somnului. Aici nici măcar nu mă asculta. Sau mai bine spus se făcea că nu mă ascultă. Ori de câte ori încercam să îi propun să o înlocuiască cu un pluş, o pătură sau orice i-ar face ei plăcere, mă loveam parcă de Marele Zid Chinezesc. Ştiindu-i fixurile, i-am spus că în scurt timp trebuie să schimbăm modelul de suzetă, pentru că a crescut şi asta îi strică dinţii. A acceptat fără cârcoteli. Am cumpărat suzeta nouă, dar de la o altă firmă decât cea de până atunci. Asta însemna o formă complet diferită faţă de cea cu care era ea obişnuită. Am spălat-o, am pregătit-o şi i-am spus că pe celelalte trebuie să le aruncăm la gunoi. Le-a luat şi le-a pus chiar ea în coş. Ăsta a fost, cred eu, elementul-cheie. Seara, când a venit momentul X, s-a aşezat în pat, a luat suzeta nouă iar în mai puţin de zece secunde a aruncat-o cât colo. A început să mă certe, să-mi spună că nu e bună, că o vrea pe cea veche. I-am adus aminte că cea veche e la gunoi. Au fost minute bune de discuţii, finalizate cu suzeta nouă tot în coşul de gunoi. A aruncat-o chiar ea, spunând că ea cu asta nu are ce face. A adormit mult mai greu în seara aceea, dar a adormit. Vreo 3 seri a mai cerut suzeta veche, ştiind totuşi că nu mai există. Iar de atunci suzeta a devenit istorie pentru noi. Acum, când mai vede copii molfăind, mă întreabă dacă a avut şi ea când era mică.

The post Cum am convins copilul să renunţe la suzetă appeared first on Bianca Moruș.

• Lasă, dragă, copilul să mănânce chips-uri/dulciuri/fast-food că nu a murit nimeni de la asta. – Aşa e, nu se moare din câteva chips-uri dar un pic de studiu pe bolile provocate de astfel de alimente n-ar strica. Şi mai presus de asta, e dreptul meu să îmi învăţ copilul să mănânce sănătos aşa cum e alegerea mea dacă şi când îi dau voie să mănânce tâmpenii. Dacă tu ai chef să îţi baţi joc de corpul tău e alegerea ta. Dar ţine-o pentru tine şi nu încerca să o transformi în stil de viaţă pentru alţii.
• Dar de ce nu laşi copilul să iasă afară(în soare, la vreo 40 şi ceva de grade)­? Îl cocoloşeşti prea mult. Aşa n-o să se călească niciodată. – Pe acelaşi principiu aş putea să te întreb de ce nu intri în apă, când afară sunt zero grade sau pe acolo? Că doar se ştie că asta e o metodă des folosită  pentru călire.
• Poate ar trebui să mai slăbeşti/să te mai îngraşi. – Poate, dar asta este strict treaba mea. Că sunt slabă cât Olive sau că sunt supraponderală este fix problema mea. Iar sfaturi accept de la medicul specialist. Sunt bine-venite şi avertismentele de la familie sau prieteni apropiaţi, asta dacă nu cumva mă lupt cu o boală care mă împiedică să rezolv problema. Dar cum tu nu te încadrezi în niciuna din aceste categorii, nici nu mă cunoşti, mai bine taci. Vorba aia cu „tăcerea e de aur” n-a apărut degeaba. Tot pentru specimene ca tine a fost inventată.
• Hai, ridică-te şi tu de la masă. Dansează şi tu puţin. Nu sta ca statuia la petrecere. – Uite, poate am pierdut pe cineva drag de curând şi am venit doar ca să nu-i dezamăgesc pe cei în cinstea cărora e petrecerea. Prin urmare nu o să rup ringul de dans. Sau poate sunt deprimată. Sau am nişte probleme care nu mă lasă încă să mă bucur de ce e în jurul meu. Orice ar fi, nu eşti tu în măsură să te bagi în sufletul meu iar faptul că faci pe implicatul nu ajută pe nimeni.
• Bea şi tu un pahar cu vin. Ce dacă eşti cu maşina? Nu e mare şmecherie. – Ba e mare şmecherie. Să urci la volan băut este dovadă de prostie. Nu contează cât ai băut, tot prostie e. Chiar dacă ţi se pare că tu eşti foarte rezistent şi că n-ai o problemă să conduci după alcool, reflexele nu mai sunt oricum aceleaşi. Deci tot la prostie ajungem. Şi că eşti tu pe prost pe pielea ta, n-aş avea o problemă. Dar ai mari şanse să îi omori pe alţii în drumul tău şi atunci nu eşti doar prost, eşti şi criminal.
• La ce-ţi trebuie atâtea facultăţi/mastere/doctorate? Nu mai apuci să îţi trăieşti viaţa că stai numai cu nasul în cărţi. – Dar eu te-am întrebat de ce ai renunţat la şcoală după zece clase? Sau de ce eşti agramat? Şcoala, până la urma urmei, este o chestiune de alegere, nu doar de posibilităţi materiale şi intelectuale. Şi nu cred că ar trebui să îi fie cuiva ruşine şi nici nu ar trebui să dea explicaţii, nici cei care au abandonat rapid sistemul de învăţământ, nici cei care continuă să înveţe şi la 50 de ani.
• Dar mănâncă şi tu puţin. Ce dacă eşti la dietă? Faci şi tu o excepţie. – De ce or avea unii impresia că trebuie să faci excepţii ca să le faci pe plac pentru nişte aberaţii nu pot să pricep. Cu ce te face pe tine să te simţi mai bine dacă îmi întrerup eu dieta? Ce beneficii îţi aduce ţie faptul că mănânc eu din bucatele de pe masă? Eu vin să îţi torn pe gât ceai de pelin doar pentru că am eu impresia că o să îţi facă bine?
• Hai, mai staţi şi voi! Nu moare copilul dacă nu se culcă la ora obişnuită. Ce dacă îi e somn? Se învaţă. – Din nou, oameni care nu au nicio treabă cu tine îţi dau sfaturi despre cum să îţi creşti copilul. De ce? Sunt convinsă că distracţia ta nu are legătură cu prezenţa mea. Iar mie îmi place să îmi am copilul vesel, nu să urle de oboseală doar pentru că unora li se pare interesant să fac act de prezenţă undeva.

Exemple sunt cu nemiluita. Sunt convinsă că aveţi şi voi o grămadă, aşa că puteţi să vă vărsaţi năduful aici.  Şi poate aşa se vor rezuma mai mulţi la discuţiile despre vreme. Sunt anoste, dar şi riscul de a-i enerva pe alţii e mai mic.

sursa foto: www.venusbuzz.com

The post Cum scăpăm de sfaturile pe care nu le cerem? appeared first on Bianca Moruș.

8.25 Copilul iese din camera lui, nu scoate un cuvânt, doar mârâie uşor ameninţător şi se trânteşte pe canapeaua din sufragerie. Sub privirea siderată a mamei, copilul adoarme.

8.35 Copilul mârâie că îi e frig. Mama, încă uşor şocată, ia o pătură şi înveleşte odorul.

9.00 Înainte să deschidă ochii, aud:

– Mama, să-mi cumperi sandale.

Eu, uşor mai mult nedumerită:

– Di, eşti ok? Ce-ai visat?

– Tu să-mi cumperi sandale.

– Nu ai mare nevoie. Afară plouă cu spume. Să se mai încălzească un pic.

– Eu vreau sandale. Unde sunt alea pe care mi le-ai cumpărat acum o lună?

– În dulap. Dar sunt mari şi oricum nu-ţi folosesc.

– Dă-mi-le!

Le-a probat, a insistat, am insistat şi eu.

– Uite, plouă torenţial. Nu poţi să ieşi afară în sandale.

– Merg pe alee şi nu mă ud.

– Te faci fleaşcă.

– Nu. Sunt atentă.

9.30 Ieşim într-un final pe uşă. Cu cizme de ploaie dar cu ameninţarea că data viitoare nu se mai ia după mine. Apoi îmi reproşează că nu i-am luat umbrela.

9.45 Ajungem la grădiniţă, le explică tuturor că sunt o mama imposibilă, pentru că i-am interzis să poarte sandale şi intră în clasă. Iar eu încep din nou să respir.

17.40 Mă întorc la grădiniţă.

– Mami, ce bine că ai venit! Mai aşteaptă 10 minute, că eu mai am treabă.

18.00

– Eu vreau să merg la Maria acasă.

– Nu se poate. Mergem la noi.

– Vreau la mall.

– Nu, mergem acasă.

– Vreau în parc.

– Plouă.

– Ah, nu mai vorbesc cu tine.

18.05 În timp ce ea nu mai vorbeşte cu mine, aflu ce a mâncat, ce a învăţat nou, cu ce au supărat-o colegele, cum le-a supărat ea pe ele şi alte câteva detalii semnificative.

18.20 Intra în casă şi devalizează frigiderul. Apoi urmează o discuţie serioasă în trei:

– Să ştii că mie nu îmi plac băieţii.

Tatăl mustăceşte fericit, eu sunt nedumerită:

–          Dar de ce? Ce ai cu ei?

–          Nu îmi plac. Sunt urâţi.

–          Hai, mă, mamă, chiar toţi sunt urâţi?

–          Da, toţi.

Un moment de pauză, după care o furculiţă se prăbuşeşte zgomotos pe gresie la auzul următoarelor:

–          Mie îmi plac doar fetele.

Până la ora de culcare aflăm că nici de capul fetelor nu e totuși mare lucru, că ea vrea să meargă la şcoală, să facă teme dar nici la muncă n-ar fi rău, pentru că ar câştiga bani, să meargă la mall. Vrea şi la munte şi la mare, vrea şi în parc dar vrea şi să stea acasă, să picteze, să facă Lego, să îi citesc poveşti. Ar merge şi un concert, că are chef să cânte şi să danseze. Adoarme în timp ce vorbeşte iar peste câteva ore o luăm de la capăt.

The post O zi oarecum obişnuită cu un copil oarecum obişnuit appeared first on Bianca Moruș.

Iată cele 10 Nu-uri de bază ale copiilor şi metodele de (non)combat

• Nu vreau să mănânc.

Da, ştiu că poate fi exasperantă chestia asta. Dar gândiţi-vă de câte ori aţi mâncat voi fără să vă fie foame şi de ce. Aduceţi-vă aminte de mesele în familie, când eraţi îndemnaţi, rugaţi, şantajaţi sentimental să mai mâncaţi puţin, că doar n-a stat doamna/domnul atâtea ore în bucătărie ca să nu mâncaţi voi. Dacă nu e vorba de o problemă reală, psihică, niciun om nu va răbda până să moară de foame. Mai repede murim noi de nervi.

• Nu vreau să mănânc asta.

Cred că este cel mai justificat „Nu” al lor. Spuneţi voi sincer de câte ori aţi mâncat un aliment care vă este total respingător, doar pentru că ştiţi sau vi se spune că e sănătos.

• Nu vreau să dorm.

Eu nu ştiu să spun cât de des adormeam cu capul pe masă, pentru că voiam să mai stau cu cei mari. Dar era foarte des. Şi mă trezeam apoi în braţele lui taică-miu, care mă ducea în pat şi mai protestam un pic, cu eu vreau să mai stau cu ei. Şi mă mai mir de ce fiică-mii, când îi vobeşti de somn, parcă o înjuri de mamă!

• Nu vreau la grădiniţă.

Îmi aduc aminte că făceam nişte scene monumentale în primii ani. Cel mai probabil era ceva ce nu-mi convenea acolo, pentru că după ce am schimbat grădiniţa, am cerut singură să rămân la program săptămânal. Era ucigător să mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 şi apoi să mă uit la ceilalţi copii cum dormeau. Aşa că nu e rău să verifici de ce refuză copilul să meargă la grădiniţă. Cu fie-mea e mai simplu. În fiecare dimineaţă se alintă şi îmi spune că ea vrea să stea acasă, cu mine. Apoi, pe drum, urlă la mine să o iau pe drumul rapid, că întârzie la grădiniţă.

• Nu vreau să merg în cutare loc(la bunici/la o petrecere/într-o vizită.

Ştiu că e foarte enervant să îţi faci planuri şi să înceapă plodul să facă scandal, că el nu dă doi bani pe planurile tale. Dar eu am decis ca atunci când nu e musai, mai ales că nu se întâmplă foarte des, să o mai şi ascult şi să îi fac pe plac. O explicaţie există întotdeauna în refuzurile de acest gen. Ultima oară fiică-mea nu a vrut nici chip să iasă din casă un week-end întreg. Şi a fost şi foarte explicită: „Vreau să stau doar cu tine, mami.” Şi a stat lipită ca marca de scrisoare. Şi cred că am făcut şi i-am făcut foarte bine că am plecat urechea la nevoile ei.

• Nu vreau să fac baie.

Oricât de tare le-ar plăcea să se bălăcească, există zile când îşi găsesc orice altceva mai bun de făcut decât să intre în cadă. Şi dacă zilele astea nu vin una după alta iar ei nu s-au tăvălit prin mocirlă, cred că nu leşinăm dacă nu îi săpunim într-o seară. Bonus: în loc de urletele la îmbăiat primim câteva minute de linişte.

• Nu vreau să-mi strâng jucăriile.

Da, este una din replicile lor preferate. Urmată, în cazul meu, de: „Strânge-le tu!”. Uneori, când epuizarea mea e mai mare decât ambiţia, le las să troneze prin toată casa. În restul cazurilor încercăm să ajungem la o învoială şi să le adunăm amândouă.

• Nu vreau să stau în scaunul de maşină.

Acesta este un capitol interzis categoric oricărei forme de negociere. Niciodată, sub nicio formă, nu plecăm la drum până nu e aşezată în scaun şi cu centura pusă.

• Nu vreau să plecăm din parc.

Da, acasă ne aşteaptă un munte de vase de spălat, curăţenie de făcut, mâncare de gătit. Dar nici nouă nu ne place când cineva ne întrerupe din distracţiile noastre. Aşa că nu cred că e capăt de ţară dacă mai stăm 15 minute după ce am hotărât noi că trebuie să mergem acasă.

• Nu vreau să-mi fac temele.

Eu n-am ajuns încă la acest capitol. Dar sper să am destulă stăpânire de sine ca atunci când voi ajunge în acel stadiu, să o las să îşi ia 2-ul de rigoare şi să sper că îşi învaţă lecţia. Sau dacă nu o învaţă, până la urmă nu putem fi cu toţii doctor academicieni, nu?

The post Cele 10 NU-uri de bază ale copiilor appeared first on Bianca Moruș.

Când toţi bebeluşii mâncau şi dormeau, dormeau şi mâncau, a mea voia mereu acţiune. Sau măcar dragoste să fie. Bine, şi mâncare, ca să poată să îşi păstreze forţele. Nu a dormit în cărucior. Nu a dormit în scaunul de maşină decât ocazional şi nu când era bebeluş. Nu dormea în pat. Abia dormea pe pieptul meu dar şi aia era de fapt o moţăială, nicidecum somn. Mă chinuiam câte o oră să o adorm şi în zece minute pornea alarma. Atâtea frustrări şi atâta disperare câte am adunat în perioada aia… Atâta oboseală simţeam cum n-a fost chip să simt vreodată. Eram un zombie, la propriu. Am încercat aproape orice, mai puţin legănatul pe picioare şi lăsatul să urle până la epuizare. Niciuna dintre aceste 2 variante nu rezona cu felul meu de a fi, aşa că nu le-am luat în calcul.

Pe la vreo şapte-opt luni de viaţă ale fiică-mii, ajunsă o epavă practic, am încercat să caut ajutor. Şi am aflat că există specialişti în somnul copilului. Sau aşa se recomandau ei. Desigur, aceşti specialişti cer bani pentru ajutorul pe care ţi-l oferă. Şi nu puţini. Dar la acel moment eram atât de disperată încât aş fi plătit oricât, numai să doarmă copilul şi eu pe lângă el. N-am să intru în detalii. Cert este că preţul depăşea o mie de lei, dacă voiai un program extins. Eram aproape convinsă că o să dau banii ăştia, numai să pot să am şi eu o viaţă seminormală. Dar ceva minţi îmi mai rămăseseră şi mie şi am cerut detalii despre program. Evident, explicaţiile au fost foarte vagi dar m-au dus cu gândul imediat la sfaturile găsite pe internet în acest domeniu. Şi am pus ACEA întrebare: „În cadrul programului dumneavoastră există şi opţiunea de a lăsa copilul să plângă?” Au urmat câteva bâlbâieli, finalizate cu: „Dacă nimic altceva nu dă rezultate, da, se ajunge şi acolo. Dar staţi liniştită, copilul nu păţeşte nimic.” Nu era nimic nou. Era, de fapt, celebrul „Cry it out”. Pe româneşte: „Lasă copilul să urle până la epuizare. Ori adoarme, ori se consolează.”

Acum, eu nu cred în dresarea copilului. Nu cred că dacă îl laşi să urle învaţă să se consoleze singur. Învaţă, mai mult ca sigur, că nu are pe cine să se bazeze. Că cei mai dragi oameni din viaţa lui nu îi sunt alături atunci când el are nevoie. Aşa că m-am consolat eu cu ideea că aia e, aşa e copilul, poate vreodată o să fie mai bine. Şi a început să fie mai bine. Undeva în jurul vârstei de doi ani a început să doarmă mai ok. Nu pică lată decât foarte rar, după nişte zile foarte grele. Nu doarme o noapte întreagă legată decât din an în Paşte. Dar doarme mai bine. Şi mai odihnitor. Şi acum mai apuc şi eu să dorm. Şi n-am murit între timp, dovadă că vă scriu astăzi. Nu deţin adevărul asupra somnului copilului. Şi nici vreo metodă minune. Dar am vrut să vă spun că la un moment dat lucrurile se vor regla şi veţi apuca ziua, adică noaptea, în care să dormiţi câteva ore bune legate, fără plânsete sfâşietoare în fundal.

The post Secretul somnului copiilor şi al mamelor lor appeared first on Bianca Moruș.