Oamenii ăştia aveau 2 copii împreună. 2 copii care nu îşi vor mai vedea vreodată mama. 2 copii care până acum au fost martorii, probabil, multor acte de violenţă în casă. Poate au fost şi ei victimele directe, deşi sper că nu. Suferinţa este oricum mult prea mare.

Omul acela, tatăl lor, nu a ţinut cont de nimic. Nici de suferinţa copiilor lui, nici de cea a soţiei, nici de faptul că atacul lui cumplit putea fi văzut de alte zeci de copii, elevi la grădiniţa respectivă. Furia lui bolnavă, dorinţa de răzbunare a fost tot ce a contat pentru el.

Foto – Facebook Marius Cristian Botan, agresorul tinerei

În România are loc o agresiune asupra unei femei o dată la 30 de secunde. Şi totuşi, 61% dintre români consideră că violenţa în familie este un lucru privat, care nu îi priveşte pe cei din jur. În acest caz, n-ar trebui să ne mai mire că doar 1% dintre agresori ajung să plătească pentru faptele lor.

În loc ca oamenii cu accese de furie să fie încurajaţi, sprijiniţi meargă la psiholog, să afle motivele acestor stări violente şi să încerce să rezolve cauza reală, românii sunt experţi să le găsească scuze: „a fost şi el nervos”, „a fost instigat”, „n-ar fi trebuit să-i răspundă”. Asta pentru că majoritatea populaţiei consideră în continuare că o palmă la fund n-a făcut rău nimănui şi că educaţia nu se poate face fără bătaie.

Am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să ne spună ce crede că ar fi fost de făcut în acest caz, ca să nu se ajungă la crimă.

Din puţinele informaţii pe care le avem până în prezent, din punctul meu de vedere faptele depășesc un acces de furie necontrolată care să fie încadrată în categoria violenţa domestică. Asemenea acțiuni de vătămare asupra unei persoane ne duc cu gândul la o încadrare într-o arie mult mai serioasă. Atunci când vorbim de încercarea de a atenta la viaţa unei alte persoane, trebuie investigată foarte atent viaţa prezentă şi trecută a agresorului şi motivele care au stat la baza unei astfel de încercări iar intervenţia printr-un proces terapeutic este mult prea puţin. Gravitatea acțiunii persoanei ne face să ne punem întrebări asupra problemei persoanei în gestionarea emoţiilor şi a situaţiilor care generează frustrare – aspecte care se pot aborda în cadrul psihoterapiei, anterior aplicării ordinului de restricţie sau chiar împreună cu acesta. Repet, în acest caz, neavând niciun fel de informaţii asupra agresorului este prematur să ne pronunțăm ce intervenție ar fi potrivită acum, bineînțeles în afara celei cu închisoarea. Pe de altă parte, bazându-ne doar pe câteva presupuneri, ar fi fost adecvată şi indicată aplicarea unor măsuri mult mai serioase (un control psihiatric si angajarea lui într-un proces terapeutic) decât exclusiv cea a ordinului de restricție la momentul în care a fost chemat în judecată. Pe de altă parte, în ceea ce privește violenta în familie, suntem cu siguranţă ca şi mentalitate, ca ţară, ca proceduri judiciare într-un proces de schimbare în care mai avem mult de lucrat. E nevoie de mult mai multă muncă în acest sens: pentru a avea pârghiile de a veni în ajutorul victimelor în primul rând, pentru a le sprijini să îşi construiască o nouă viaţă departe de agresor. Şi spun asta deoarece de foarte multe ori acesta este unul din motivele pentru care victima rămâne în cercul vicios. Nu în ultimul rând e nevoie de un sistem mult mai bine pus la punct, de a interveni mai riguros în ceea ce privește sancţionarea şi un proces de redresare/recuperare a agresorului.

În acest moment România pare un sat fără câini. Indivizi cu antecedente violente merg pe stradă nestingheriţi, nu pot fi monitorizaţi în niciun fel şi atacă oricând, oriunde. Puţinii care ajung după gratii sunt eliberaţi de multe ori înainte de vreme(vezi cazul violatorilor din Vaslui) pe motiv de bună purtare, condiţii precare în penitenciare sau cine ştie ce alte lucruri care n-au nicio legătură cu realitatea de pe stradă. Femeile care îşi fac curaj să fugă de un bărbat violent nu au nicio protecţie, niciun ajutor.

Scriptic, România a ratificat Convenţia de la Istanbul, Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice. Aceasta obligă, teoretic, ţara noastră să îşi ajusteze legislaţia în aşa fel încât femeile şi copiii să aibă parte de protecţie sporită când sunt victime ale agresiunilor domestice. Faptic, sunt mii de femei care nu au curaj să plece de acasă pentru că riscă să sfârşească la doi metri sub pământ mai repede decât dacă stau lângă agresor.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Criminalii de lângă noi appeared first on Bianca Moruș.

Spre norocul nostru, urâţenia pământului nu s-a legat de pitică când eram departe de orice aşezare ci chiar în mijlocul oraşului, în timp ce vizitam cetatea din Făgăraş. Ca să ştiţi şi voi, cei netrecuţi prin aşa ceva, nu e nevoie să zacă copilul cu orele prin iarbă ca să atragă căpuşele. La Diana a fost o chestie de secunde. S-a jucat un pic cu taică-su, timp în care la un moment dat a măturat şi cu părul prin iarbă iar asta a fost de ajuns pentru ca acarianul să se înfigă în capul ei. Da, fix în cap. Cred că dacă era în orice zonă a corpului nu mă stresam atât de tare dar imaginea aceea cu monstrozitatea aia mică înfiptă în scalpul minunii mele… aş fi leşinat dacă n-aş fi avut treabă să duc copilul la spital.

Cred că am descoperit arătarea la cel mult o jumătate de oră de când a cules-o. O mângâiam când am simţit denivelarea suspectă. Nu am să vă ascund că primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut pe internet metode de scoatere a căpuşelor. Ştiu că nu e bine, nu recomand nimănui să facă aşa ceva dar ăsta a fost primul instinct. Sigur că tot medicul a fost alegerea finală şi rapidă aşa că în 5 minute eram în drum spre spital. În timp ce îmi linişteam fiica şi îi spuneam că e o nimica toată eu îmi făceam cele mai negre scenarii în cap: despre căpuşă, boli(profesia şi toate ştirile de acest gen care mi-au trecut prin mână nu mă ajută când vine vorba de astfel de lucruri), spital de provincie şi doctori nepăsători. Plus, faptul că era duminică, la prânz iar mă făcea să îmi imaginez că vom ajunge să alergăm prin cine ştie ce oraş îndepărtat sau chiar să încercăm noi să scoatem oribilitatea.

Am intrat la urgenţă şi i-am explicat pe nerăsuflate asistentei ce căutăm acolo. Ne-a poftit în cabinet, ne-a trecut datele în calculator, a chemat medicul, a vorbit cu Diana. Sunt lucruri absolut fireşti dar modul ei relaxat părea pentru noi o indiferenţă crasă. Din fericire, am reuşit  să înţelegem că ceea ce pentru noi era o urgenţă de grad zero pentru ei era o banalitate. Şi nu erau ignoranţi, ci aşa merg lucrurile. Între timp, noi glumeam cu Diana, îi explicam ce va face doctorul şi ce va simţi, asistenta a început şi ea să glumească. Când a intrat chirurgul pe uşă, prima replică a fiică-mii a fost:

–         Vă rog să îi verificaţi şi pe părinţii mei, să nu aibă şi ei căpuşe.

Moment în care toată lumea a început să râdă iar atmosfera s-a destresat. L-a chestionat şi pe medic despre procedură, i-a cerut să îi arate penseta apoi s-a aşezat pe pat, ca să i se scoată căpuşa. Curajul i-a fost mai mare decât sperietura şi deşi a fost un pic de chinuială şi un pic dureros, pentru că un picior al arătării rămăsese sub piele, Diana nu a scos niciun sunet şi nici nu a mişcat până nu i s-a spus că e totul în regulă. Ştiu că am un copil ceva mai curajos decât media dar ştiu că au contat mult şi explicaţiile, faptul că noi ne-am înghiţit temerile şi am glumit foarte mult cu ea, atitudinea medicului şi asistentei.

Acum, că am trecut peste panica de moment, două probleme mai am de expus:

1.       De ce administratorii Muzeului Făgăraş nu fac nimic în această problemă? Există insecticide special pentru căpuşe şi cred că ar trebui folosite atâta vreme cât vrei să-ţi vină turiştii în Cetate. Ştiu că se poate întâmpla oriunde dar cred că tu, instituţie care trăieşti şi din vânzări de bilete, ai obligaţia să îţi protejezi vizitatorii. Am făcut o sesizare în acest sens dar răspunsul m-a dezamăgit puţin. Faptul că şi-au cerut scuze ar fi fost apreciat mai mult dacă nu ar fi pus la îndoială faptul că s-a întâmplat la ei în curte. Am apreciat totuși că mi-au răspuns destul de repede. Cât despre ideea de a lua măsuri, au refuzat să răspundă dacă vor face ceva concret în acest sens, ci doar au precizat că au luat act de sesizare.

2.      Refuz să îmi las copilul să trăiască departe de natură. Ştiu părinţi care le interzic categoric celor mici să iasă de pe aleile din parc de teama căpuşelor. Mie mi se pare cumplit, chiar dacă tocmai am trecut prin experienţa asta deloc plăcută. Cred că apropierea noastră de tot ceea ce înseamnă natură este esenţială pentru o dezvoltare frumoasă. Tocmai de aceea, după ce am trecut pe la spital, ne-am continuat plimbarea prin munţi. Şi mi-am încurajat fiica să intre în iarbă, să alerge şi să culeagă flori. Este clar că un pic de grijă şi protecţie nu strică dar nici panica nu ne ajută deloc.

N-am să înşir acum riscurile muşcăturii de căpuşă(la noi în ţară oricum purtătoare de boli sunt cam 10-20%, din câte am aflat), metode de extragere sau altele. Sunt o grămadă de articole pe internet despre acest subiect. Dar am să vă rog să îi verificaţi pe cei mici în fiecare seară, cu mare atenţie, dacă ştiţi că s-au jucat prin iarbă, inclusiv în zone care nu ar părea expuse(subraţ, cap, în spatele urechilor). Iar dacă descoperiţi ceva, mergeţi la spital. Ştiu că e neplăcut să stai cu orele pe acolo, dar cred că e cea mai sigură variantă.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Copilul cu căpuşă în cap appeared first on Bianca Moruș.

Acum, revenind la lucruri serioase, eu am fost norocoasă. Fiică-mea a stat la locul ei până la fix 39 de săptămâni, când a decis că are lucruri mai bune de făcut decât să îmi pocnească mie ficatul. Dar am câteva prietene care nu au avut aceeaşi şansă şi care au născut înainte de termen. Şi am văzut şi am trăit alături de ele toate temerile pe care le ai într-o asemenea situaţie. Toate lacrimile vărsate şi teroarea de a nu şti ce să faci ca să fie bine, nimic nu le şterge. Acum am aflat şi cum de am cunoscut eu atâtea femei care au adus copiii pe lume prematur: mai mult de 10% dintre bebeluşii născuţi în România s-au născut înainte de termen. Şi pentru că procentul ăsta poate nu ne spune prea multe, aflaţi că 15.000 de copii se nasc în fiecare an înainte de săptămâna 35 de sarcină.

Tocmai de aceea mă bucur să vă povestesc despre un proiect care poate să mai atenueze din toate fricile trăite de părinţii copiilor prematuri şi să aducă informaţii preţioase. Asociaţia Unu şi Unu a creat un call center: Alo, Prematuritate – 0800 390 678, o linie telefonică gratuită unde cei care au nevoie primesc sfaturi şi îndrumări de la un medic neonatolog şi un psiholog.

“Copiii îndelung spitalizați pot avea probleme de respirație, digestie, imunitate etc. și de cele mai multe ori, familiile au nevoie de suport specializat și sprijin morneal pentru o bună perioadă de timp.

https://www.youtube.com/watch?v=LrngFo-M-Xc&feature=youtu.be

Rata mortalității infantile în România aferentă anului trecut este de 7.3 decedați sub 1 an la 1000 de născuți vii, conform ultimelor informații primite de la INMS. Datele nu sunt deloc îmbucurătoare și cifrele atestă încă o dată că fenomenul prematurității continuă să se situeze în țara noastră la un nivel alarmant. Avem nevoie urgent de măsuri sociale și de programe ample de prevenție, inclusiv în licee și școli.” – Diana Gămulescu, Vicepreședinte Asociația Unu și Unu.

Asociația Unu și Unu este prima și singura asociație de părinți care apără drepturile copiilor din sarcini multiple, prematuri și bebeluși spitalizați și ale familiei acestora, oferind suport pe perioada spitalizării și după externare. Asociația Unu și Unu este membră a EFCNI (European Foundation for the Care of Newborn Infants), organizație care adună reprezentanți din peste 50 de țări.

Misiunea Unu și Unu este de a îmbunătăți sănătatea bebelușilor prin proiecte de prevenție, informare și educare a societății civile privind bebelușii abandonați, nașterea înainte de termen, oferirea de suport prematurilor și bebelușilor spitalizați, precum și derularea de proiecte privind urmărirea, monitorizarea copiilor după externare până la vârsta de 7 ani. Viziunea Asociației Unu și Unu este să devină vocea prematurilor și a bebelușilor spitalizați din România. Cei interesați pot urmări activitatea Asociației Unu și Unu pe pagina sa de internet sau pe Facebook.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Alo, prematuritate! appeared first on Bianca Moruș.

Am rămas însărcinată după câţiva ani de tratamente. Copilul era misiune la limita imposibilului, aşa că atunci când au apărut cele două liniuţe nu ştiam dacă să mă bucur sau să intru în panică. Le-am făcut pe amândouă. Cum medicul ginecolog la care obişnuiam să merg tocmai atunci plecase în concediu, a doua zi dimineaţă eram în cabinetul unui doctor despre care primisem recomandări foarte bune. M-am dus să mă asigur că nu pierd sarcina până se întoarce celălalt dar am rămas la acesta. După primul consult am ştiut că dacă e să duc totul cu bine până la capăt, cu el pot face asta. Mă rog, cu ea, că e o doamnă. Mi-a făcut analizele de rigoare, mi-a citit dosarul din scoarţă în scoarţă, mi-a pus o mie de întrebări a căror logică eu nu o vedeam. Apoi mi-a recomandat să fac nişte teste genetice şi oricum trebuia să iau tratament înainte să iasă rezultatele, ca să nu riscăm nimic. Nu înţelegeam nimic. Ce teste genetice? De ce tratament fără rezultatele analizelor? Atunci am auzit prima dată în viaţă de trombofilie şi aflam că e foarte posibil să o am. Aşa, şi? Şi colesterolul îl aveam cât casa când eram subponderală şi tot nu m-am agitat atât de tare. Mi-a explicat pe scurt despre boală şi faptul că risc să îmi pierd copilul şi să mor şi eu, aşa că până vin analizele e mai sigur să iau pastile, ca să nu avem ce regreta. M-am conformat. Simplul gând că aş putea să pierd sarcina era suficient ca să nu comentez pentru nişte amărâte de pastile. Mai ales că nu îmi ieşeau din cap vorbele ei: „O luăm încet-încet. Nu îţi promit nimic. Vedem de la un control la altul.”

V-aţi prins deja că analizele i-au dat dreptate. Am trombofilie. Iar boala despre care eu nu ştiam nimic apare la 1 din 5 oameni. Da, atât de des este întâlnită. Ce este ea? Este o afecţiune în care sângele are tendinţa de a se coagula în vase. Mai precis, se formează cheaguri de sânge care îl împiedică să curgă. Sau se deplasează ele spre plămâni, inimă sau creier şi blochează alimentarea lor cu sânge. Da, este o boală care poate deveni mortală dar riscul cel mai mare este pentru femeile însărcinate. Poate duce la avort spontan, la preeclampsie severă, la dezlipiri de placentă sau la naşterea unui copil mort. Trombofilia este asociată cu 40-50% din cazurile de avort spontan. Jumătate din cazurile de avorturi sunt provocate de această boală pe care autorităţile nu dau doi bani, la propriu.

Şi cu toate astea, în România cei mai mulţi medici ginecologi nici nu se gândesc să recomande analizele specifice dacă nu ai la activ cel puţin două avorturi spontane sau sarcini cu probleme. Nimeni nu se gândeşte la suferinţa pe care o implică aşa ceva. Nimeni nu se gândeşte că poate a doua sarcină nu va mai veni vreodată. Toţi se gândesc la bani, pentru că testele de depistare a trombofiliei şi factorilor ei nu sunt deloc ieftine. Iar statul român nu vrea să deconteze aşa ceva. O consideră un fel de răsfăţ.

Nu stau autorităţile să şteargă lacrimile unor părinţi care au plecat la maternitate ca să îşi cunoască mult-iubitul copil şi au aflat că bebeluşul lor este mort. Nu stau ele să mângâie o mamă care pierde sarcină după sarcină şi nu ştie de ce. Nu stau, pentru că nu le pasă.

Aşa că vă rog eu, pe cele care vreţi să faceţi copii, cereţi-le voi medicilor analizele pentru depistarea trombofiliei. Da, sunt scumpe. Da, aţi putea să faceţi altceva cu banii aceia. Dar să aduci pe lume un copil sănătos nu are preţ. Mai ales că dacă suferi de această boală, tratamentul specific(după pastile, în funcţie de gravitatea bolii, se fac injecţii, zilnic) îţi asigură clipa în care vei vedea cei doi ochi pe care nu îi vei mai uita vreodată. Vă mai mărturisesc ceva. Cel mai greu de ţinut tratamentul este după ce naşti. Mai trebuie urmat încă şase săptămâni de la acel moment. Iar atunci motivaţia ca să îţi faci acele injecţii în general dispare. Eu am rezistat doar cinci săptămâni. Apoi am aflat de o femeie care nu le-a mai făcut iar tragedia s-a produs. A murit din cauza unui cheag de sânge. M-am îngrozit, m-am gândit la sufleţelul acela care nu va cunoaşte dragostea mamei lui şi am mulţumit că eu am avut noroc.

Dar norocul ni-l putem face şi noi în acest caz, cerând analize şi urmând tratamentul, dacă e cazul, cu sfinţenie.

The post Boala care ucide copilul în pântec appeared first on Bianca Moruș.

The post Copii morţi. Copii bolnavi. Ei ne mint sau sunt incompetenţi? appeared first on Bianca Moruș.

Mai grav este însă că bacteria este depistată foarte greu. Medicii de la Piteşti spun că stau şi se uită la copiii internaţi şi când starea lor începe să se agraveze, îi trimit la Bucureşti. Atât pot ei. Atât le permit resursele. Iar medicii de la Bucureşti sunt disperaţi, pentru că nu ştiu unde o să-i mai interneze, dacă se mai îmbolnăvesc mulţi. O bunică povestea astăzi cum nepoata ei a încetat să mai respire iar doctorul care se ocupa de ea a resuscitat-o două ore. Două ore. Şi ştiţi ce? A readus-o la viaţă. Dar nu se ştie dacă nu va rămâne cu sechele de pe urma bolii, care este nemiloasă.

Simptomele care trebuie să ne alerteze sunt diaree, vărsături şi febră. „Principala cale de infecţie este calea digestivă: infecţia se produce prin consumul de alimente, posibil prin alimente crude de origine vegetală, cum ar fi legumele şi fructele contaminate.”(sursa: ro.wikipedia.org) Dar medicii spun că nimic nu este exclus din schemă: nici apa, nici carnea, nici lactatele. Logic, nu putem să stăm nemâncaţi. Dar dacă aveţi voi sau copiii voştri simptomele de mai sus, mergeţi de urgenţă la medic.

sursa foto: www.compassphs.com

The post Copii în pericol, autorităţile sunt relaxate appeared first on Bianca Moruș.

The post Ultima lună de sarcină, prima lună de coşmar appeared first on Bianca Moruș.

sursa foto: www.huffingtonpost.com

The post Toată România e un Colectiv appeared first on Bianca Moruș.

The post Doctori de speriat mamele appeared first on Bianca Moruș.