– nu ai toalete şi duş;

– nu ai siguranţă – şi aici bag în aceeaşi oală toate sălbăticiunile, animale şi unii oameni, chiar dacă te vizitează cu interese diferite;

– rişti să tremuri non stop de frig;

– îmi place ploaia, dar când am unde să mă usuc şi să mă încălzesc;

– trebuie să mă ocup de gătit şi, cu riscul de a părea snoabă, mi-a trecut vremea când îmi petreceam concediile la cratiţă;

– mi-e teamă şi scârbă de vietăţile care îţi intră în cort mai lejer decât apeşi tu pe tubul de Autan;

– la prima şi ultima vacanţă cu cortul am făcut enterocolită de la apa de izvor, dar până m-am dumirit ce a fost, eram convinsă că o să mor otrăvită din cauza tocăniţei cu ciuperci culese din pădure.

Bine, puteam să mai lungesc lista, dar nu văd de ce v-aş plictisi cu prostiile astea.

O nouă tentativă eşuată de mers la cort

Ei, în ciuda celor de mai sus, de câţiva ani mă tot zgândăre ideea că n-ar fi rău să încerc totuşi viaţa la cort şi să-i arăt şi copilului frumuseţea vieţii în mijlocul naturii. Am avut chiar şi o tentativă naivă şi am plecat acum 2 ani cu cortul, la Vadu. Un cort împrumutat, despre ale cărui „calităţi” nu ştiam nimic. După ceva vreme şi un noian de înjurături, cortul a fost ridicat. Am băgat în el chiar şi saltelele – moment în care am realizat că am uitat pompa acasă – apoi păturile, pernele, hainele. Şi când în sfârşit îi arătam fiică-mii apusul şi începeam să-i explic ce şmecherie am făcut noi că am decis să facem asta… a început ploaia. Scurtă, de vară, torenţială. Atunci am aflat care erau „calităţile” cortului: în 5 minute tot, dar tot ce era în el era fleaşcă. Nu umed, nu ud, fleaşcă. Şi uite-mă cum, atacată fără milă de tăuni – ştiţi că adoră pielea umedă, da? – alergam ca nebuna să arunc în maşină toate lucrurile îmbibate de apă şi îmbălsămate în nisip şi să plec înspre o cazare care să aibă uşă, geamuri şi acoperiş.

Eram convinsă că ăsta a fost sfârşitul ideilor mele despre vacanţe în braţe la mama natură, mai ales că n-am prin preajmă prieteni mai pricepuţi şi cu experienţă în domeniu, care să mă îndrume astfel încât să ajung să dorm şi eu o noapte, la cort.

Auzisem, între timp, şi de conceptul de glamping, mi se părea wow, dar nici în el nu credeam până la capăt. Sigur, nu mă mai chinuiam eu cu cortul, sacii de dormit, saltelele, dar problema cu duşurile şi toaleta rămânea. Am oroare de astfel de locuri, pe care sunt nevoită să le împart cu alţi oameni.

Am cunoscut-o pe Alina, cea care a adus glampingul în România, am tras-o de limbă, m-a cucerit când mi-a povestit cum s-a dus ea pe munte cu Răzvan, cel ce avea să-i devină soţ şi partener de business, şi avea cu ea în rucsac demachiant, cremă şi alte prostioare de femei. Brusc, nu mai eram singura nebună, eram cel puţin 2.

De altfel, „nebunia” asta i-a şi adus ideea afacerii şi aşa a apărut Ursa Mică Glamping Resort, în urmă cu 5 ani. Povestea întreagă o găsiţi aici, povestea mea continuă. Alina m-a invitat în repetate rânduri să-i vizitez, eu am zis Da, dar n-am ajuns niciodată la ei. Nu eram convinsă că glamping-ul ăsta e şi pentru mine.

Experienţa Ursa Mică Glamping Resort

Până când într-o zi, cum stăteam eu la plajă, în concediu şi scroll-am fără interes pe Facebook, văd o postare de la ei, cu concert aniversar în vârf de munte. Am întrebat-o într-o doară pe Alina dacă mai au locuri libere – nu mai erau, deh – dar mi-a spus că poate monta un cort special pentru noi. Nu era pe platformă, fără sobă, dar echipat, în rest, la fel ca celelalte. Am zis repede Da, ca să nu apuc să mă răzgândesc şi 3 zile mai târziu lăsam marea pentru o privelişte spectaculoasă asupra Pietrei Craiului.

Copilul, care este la fel de „preţios” ca maică-sa, poate chiar mai preţios în unele cazuri, nici n-a apucat să respire prea bine aerul de acolo şi m-a întrebat de ce nu stăm o săptămână.

Nu-mi luasem laptopul cu mine, deci era exclus să prelungim sejurul, dar recunosc că şi mie mi s-a strâns inima de oftică.

Ni s-a făcut turul, ni s-au explicat regulile, ni s-a indicat masa la care vom cina şi am fost lăsaţi să ne bucurăm. Şi ce ne-am mai bucurat! Eu mi-am aşezat strategic un puf, mi-am aşezat nestrategic un Aperol pe care l-am vărsat în aproximativ 15 secunde – devine o tradiţie ca primul cocktail de pe unde ajung să-l vărs, că aşa am făcut şi la mare, cu câteva zile mai devreme – mi-am luat cartea în braţe şi am mai ridicat o vreme ochii din ea doar cât să mai privesc fascinată la peisaj şi să trag adânc aer în piept, că rar găseşti aer ca cel de acolo.

Copilul a dispărut, iar eu nici că m-am stresat pe tema asta. Avea câini de iubit, flori de cules, loc de joacă de explorat, copii de cunoscut.

Ce trebuie să ştiţi este că nu trebuie să vă stresaţi cu gătitul, dar nici nu puteţi comanda à la carte. Meniurile sunt stabilite de ei, se găteşte în fiecare zi, iar cele mai multe ingrediente sunt luate de la localnici. Puteţi anunţa dacă sunteţi vegetarieni şi se va adapta meniul pentru voi, dar restul mâncării e aceeaşi pentru toţi. Acum, eu n-am suferit deloc din cauza asta – doar cântarul a avut ceva de obiectat când am ajuns acasă. Aveau oamenii ăştia o slană… îmi lasă gura apă şi acum, brânză d-aia adevărată, roşii cu gust. Iar papanaşii… uf, când mă mai plâng că nu slăbesc să-mi amintiţi de asta… am mâncat şi porţia copilului.

După ce ne-am ghiftuit, a început şi concertul. Au făcut oamenii ăia de la Zaibăr un show de zile mari, dar şi publicul a fost pe măsură. S-a cântat, s-a dansat, s-a râs. Demult n-am mai găsit oameni atât de faini şi cu chef de viaţă la un loc.

Un stres, chiar 2 însă tot mai aveam. Primul – toaleta şi duşul. Incredibil de curate – am întrebat-o mai târziu pe Alina care e secretul şi mi-a spus că are nişte oameni fantastici care o ajută şi la acest capitol. Sunt ca nişte furnicuţe care merg constant să se asigure că totul este impecabil acolo. În timp ce eu mă scotoceam după şerveţele – căci îmi uitasem dischetele demachiante acasă – am descoperit că aveau şi aşa ceva pentru ameţite ca mine.

Mult după miezul nopţii, când am mers la culcare, am realizat că nu uitasem doar dischetele demachiante, ci şi colanţii şi bluza pentru somn. Şi ia uite-mă pe mine într-o dilemă: mă bag în pat cu hainele de pe mine şi risc să nu dorm toată noaptea, că nu suport să stau aşa sau mă bag sub pătură – mă scuzaţi – doar în chiloţi şi un tricou şi nu dorm din cauza a cât de frig mă gândeam că urmează să-mi fie. Am ales varianta 2, hotărâtă ca dacă nu-mi mai stăpânesc tremuratul să pun pantalonii la loc şi să îmbrac şi hanoracul. N-a fost cazul! Pilotele alea sunt ceva de vis: le pui pe tine şi e ca şi cum te-ai băga în sobă. Ba chiar mi-am scos şi tălpile la aerisit, ca să dorm liniştită, ca la mine acasă. Bine, am dormit mai bine de atât. A fost prima noapte din nu-mi aduc aminte câţi ani în care am pus capul jos şi n-am mai mişcat până când mi-a bătut soarele în tavan şi m-a chemat la joacă. Când i-am povestit Alinei de asta a început să râdă – mi-a zis că somnul adânc e un simptom pe care îl prezintă mulţi dintre cei care ajung aici. Eu sunt convinsă că la chestia asta contribuie nu doar confortul din cort, ci şi confortul psihic.

Lola şi Tarzan, cei 2 ciobăneşti mioritici luaţi încă de când le-a venit Alinei şi lui Răzvan ideea de glamping şi Gogu, un pitbull mascat în câine de casă – în fapt, un West Highland White Terrier – sunt foarte docili cu oamenii, dar nu lasă picior de sălbăticiune să se apropie de corturi. Aşa că nici măcar alerta de urs venită cu stil cu câteva ore înainte – imaginaţi-vă multe telefoane puse la încărcat, în preajma unui microfon deschis pentru probe care urlă aproape în acelaşi timp – nu m-a îngrijorat deloc.

Când am plecat de acolo îmi venea să plâng – de ciudă că nu am stat mai mult şi de nervi că puţine sunt locurile în care totul să fie atât de bine pus la punct, de nu găseşti şi tu ceva să cârcoteşti. Mi-a trecut repede starea asta pentru că eram prea încântată de tot: de loc, de oameni, de peisaje, ca să mă mai gândesc la lucruri care nu merg. Plus că mai ştiam ceva: când mă voi întoarce voi avea parte de aceleaşi lucruri frumoase, iar ăsta e un sentiment care îţi aşterne un zâmbet mare pe faţă şi te face să treci mai uşor peste lucrurile neplăcute de care te loveşti în viaţa de zi cu zi.

The post Cum am ajuns să stau la cort şi să-mi placă appeared first on Bianca Moruș.