Am fost în atelierul Wagner Arte Frumoase și Povești într-o după-amiază caldă de toamnă. Am stat la cafea (cum altfel decât în ceașcă de porțelan) în showroom, într-o atmosferă boemă și sensibilă, desprinsă parcă dintr-o altă lume și altă viață.

Ana și Irina sunt 2 femei frumoase, inspirate și inspiraționale, cu ambiție și putere de muncă fantastice, dar care transmit sensibilitate și emoție prin toți porii. Sunt 2 surori crescute într-o familie ca oricare alta, în comunism, dar pe care soarta, talentul și munca le-au condus să clădească o afacere care de 20 de ani aduce bucurie lor și clienților lor.

Ana Wagner: Sincer îţi spun, eu nu am fost un copil dotat în mod special înspre artă. Până în clasa a şaptea nu dădeam niciun semn că aş avea vreo mână specială, simţul culorii, ceva ieşit din comun. Mama, draga de ea, parcă a luminat-o Dumnezeu şi i-a venit ideea că aş putea să mă îndrept către Arte. Ce a făcut-o să mă întrebe: „Ana, vrei să mergi la Tonitza?” e un mister pentru mine.

Şi totuși, căutând prin cutia cu amintiri, misterul a fost parţial rezolvat.

Am început să mă pregătesc şi mi-a plăcut foarte mult în atelierul domnului Roşu. Am gustat mai degrabă din atmosfera atelierului unui artist, mai mult asta m-a atras şi mirosul atelierului. Culorile de ulei au un miros specific, atmosfera. Mă atrăgea nebunia de artist.

Am intrat la Liceul de Arte Nicolae Tonitza. Încă de atunci Irina era fascinată de lumea în care eu am pătruns, în lumea artelor. Ea, de la liceul economic, mă urmărea aşa, cu mare poftă. Parcă aş fi avut zilnic în mână o savarină, mă urmărea şi voia mai ales să vină la petrecerile care se făceau la Tonitza. Şi de atunci ne-am împrietenit cumva pe subiectul artelor. Irina a simţit bine universul în care eu am intrat.

Irina Wagner: La mine dragostea de artă a pornit din copilărie când, pe vremea lui Ceauşescu nu aveam jucării sau televizor decât de la 7 seara în sus şi era Mihaela doar 10 minute, dar aveam tot felul de albume de artă în casă. Cu ele puteam să stau ore în şir să mă joc şi să mă uit la imagini. Am respirat artă înainte de şcoală, înainte de orice, iar apoi s-au legat altfel lucrurile între noi.

În anul 2 de facultate, cu o bursă minusculă și dorința de a-și vedea creațiile în mâinile altora, Ana a pornit mica afacere ce avea să devină în timp marea afacere de familie.

Ana Wagner: Am studiat grafica. Făceam multe lucrări în alb şi negru, gravură. Mâna îmi era foarte exersată în zona asta a miniaturii. Cred că partea asta de grafician m-a atras către a pune graficile din atelierul facultăţii pe un obiect funcţional. M-am gândit eu că le transfer şi în felul ăsta mica mea artă ajunge mai repede la oameni.

Am avut marea şansă să am ideea asta într-un moment în care piaţa era virgină. Eu am venit aşa, cu o poveste exotică – ceşti pictate manual nu prea existau la ora aia în afară de ceştile provenite din artizanat, din tradiţie. Cred că ne numărai pe degete la vremea aia pe cei care pictam pe porţelan şi nu doar că pictam, dar încercam să facem şi o poveste comercială. Eu am pornit de la ideea clară de a face arta comercială, iar asta s-a transformat, în timp, într-un job de designer.

Cumpăram cănile ca pe ouă, într-un cofraj. Le pictam – scriam, desenam, mă jucam pe ele. Am dus un cofraj din ăsta la un magazin de pe Calea Victoriei, specializat în tot felul de astfel de lucruri – îl iubeam, avea aşa o atmosferă caldă. M-au sunat după prima săptămână şi mi-au spus: „Am vândut tot. Mai fă şi altele!” Îţi dai seama ce a crescut inima în mine, plus că am văzut şi primii bani câştigaţi de mine. Am prins gustul şi am continuat, am dezvoltat şi am tot dezvoltat până am ajuns să vând inclusiv în hipermarketuri cantităţi masive.

În 2005 m-am asociat cu Irina şi am deschis primul magazin.

Irina Wagner: Eu am muncit foarte mult în corporaţii, companii şi la un moment dat am spus că putem face ceva al nostru. Sunt un spirit liber şi creativitatea şi paleta mea de joacă erau limitate. Tot timpul ai un şef, tot timpul altcineva îţi spune ce să faci. Aici faci tu singur ce ai de făcut şi într-un mediu foarte plăcut.

Magazinul a pornit iniţial cu o grămadă de prieteni. Vindeam arta multor artişti. Pe vremea aia piaţa era la început. Nu erau atâtea magazine, abia dacă se deschisese primul mall din Bucureşti. Prin urmare aveam un spaţiu de joacă destul de larg, bani erau pe piaţă, lucrurile mergeau dintr-o inerţie foarte plăcută. Noi propuneam un showroom mic şi cochet, iar oamenii erau absorbiţi într-o lume foarte plăcută şi lucrurile mergeau foarte uşor.

După câţiva ani am decis să scoatem celelalte obiecte şi să rămânem doar cu ale noastre. Ne rafinam în permanenţă imaginea, comunicarea, ceea ce vrem noi să transmitem cu acest magazin şi apoi de management. Era complicat să gestionăm 20-30 de furnizori-artişti. Şi atunci am decis să ne detaşăm puţin de imaginea de magazin multibrand, să păstrăm doar porţelanul.

Am venit cu colecţii noi, cu produse noi. După seturile de masă am venit cu bijuteriile. Am avut mereu surprize pentru clienţii noştri pentru că oamenii vor şi au nevoie mereu de produse noi.

Ana Wagner: În 2009, când am adus bijuteria de porţelan în magazinul nostru, îmi aduc aminte că a fost extraordinar de bine primită. Era iarăşi o poveste exotică pentru piaţa românească. Veneam sub impresia unor vizite în Franţa, pentru că eu acolo am descoperit bijuteria de porţelan. Acolo am găsit bijuterii blancuri şi atunci mi s-a aprins beculeţul, că eu le pot decora. Am venit cu un suflu nou şi s-a transmis exact cum mi-am dorit.

Şi acum venim anual cu o colecţie nouă de bijuterii, una nouă de obiect funcţional. Iar o dată la 2 ani vin cu o colecţie personală, cu o poveste specială, gândită şi realizată exclusiv de mine. În aceasta încerc să mă regăsesc pe mine ca artist, să mă exprim cât mai autentic şi în totală rezonanţă cu interiorul meu. Acolo sunt mai artistă decât în colecţiile anuale ale mărcii.

Am vrut să aflu și despre publicul lor, despre clienții care aleg frumusețea și calitatea în detrimentul cantității și despre cum reușesc să ajungă la ei într-o lume tot mai agitată și în care reclamele au ajuns sufocante.

Irina Wagner: Vorbeam de curând cu un prieten despre poziţia ingrată a designerului, a artistului într-o lume în care tot mai multă lume preferă consumul rapid. Tu propui contemplare, obiecte la care stai, te uiţi, simţi în timp ce societatea merge pe un consumerism foarte agresiv. Oamenii care au educaţie şi gust pentru aşa ceva s-au retras un pic, nu sunt vizibili. Pentru a consuma astfel de lucruri ai nevoie şi de educaţie şi de bani, sensibilitate şi simţ estetic.

Ana Wagner: Eu sunt mai optimistă şi cred că avem în continuare destui oameni care au cultură. Comunismul i-a făcut pe mulţi să-şi găsească refugiul în cultură. Oamenii aceia au transmis dragostea asta mai departe copiilor lor, care la rândul lor dau mai departe pasiunea. Cred că există un public care se reîmprospătează, sunt oameni care ne descoperă şi ne recomandă. Cred în oamenii care ne trec pragul şi îi văd cât sunt de bucuroşi că descoperă ceva de calitate, făcut în România, sub amprenta unui artist care nu renunţă la povestea lui.

Bijuteriile Wagner sunt, de când au intrat în producție, în topul vânzărilor, urmate îndeaproape de obiectele personalizate. Companii, instituții de stat care au nevoie de obiecte pentru protocol la nivel foarte înalt, oameni care vor să facă unele cadouri deosebite și, mai ales, personalizate, unice sunt clienți stabili ai atelierului Wagner Arte Frumoase și Povești.

Irina Wagner: Acestea sunt punctele mari diferenţiatoare ale noastre – practicăm decorul de porţelan la nivel de artă şi aceste personalizări. Durează luni de zile un astfel de proiect. Comanda, discuţiile personale cu clientul ca să poţi auzi şi simţi ce îşi doreşte, sunt atâtea detalii, cuvinte care deja, din exerciţiu, ne transmit exact în ce direcţie trebuie să ne îndreptăm, apoi designul Anei, realizarea primei mostre, execuţia. Și mulțumirea de la final. Privirile clienților când văd obiectul final sunt extraordinare.

Și pentru că artistul nu are niciodată liniște și este mereu în căutare de inspirație și provocări, toamna aceasta Ana a devenit primul român care a participat la un program de design al uneia dintre cele mai mari fabrici de porțelan din lume, Vista Alegre. A avut de realizat decorul complet al unei cutii-cadou care să transmită ideea unui jurnal de călătorie: un set de ceai cu 2 cești și farfurii, însoțit de un carnet pentru notițe.

Ana Wagner: Am lucrat foarte intens. În mod normal programul ţine 3 luni. Eu a trebuit să mă rezum la o lună jumate. Sub presiunea timpului am reuşit să încheg mult mai bine ideile şi ceea ce părea un lucru negativ s-a transformat într-un lucru bun pentru că am lucrat mai repede şi mai bine.

Am făcut schiţele. Pe baza lor am fost rugată să creez prototipurile. Au fost uimiţi de faptul că ştiam să pictez pe porţelan. Departamentul lor de design are oameni foarte buni, care ştiu să proiecteze cu ajutorul computerului decorurile, dar doar aşa, nu pot face modelul în mod direct, prin pictură pe porţelan. Când au văzut că eu pot face asta m-au rugat să fac chiar eu prototipurile manual şi atunci am reuşit să livrez un proiect complet. Acum lucrarea a intrat în producţie şi cel mai probabil în primăvară se vor realiza prototipurile de fabrică. Atunci mă voi întoarce să dau ok-ul pe design, nuanţe, tot, ca să poată fi definitivat procesul.

M-a ajutat la capitolul încredere şi m-a îmbogăţit profesional. Este o treaptă pe care eu nu am experimentat-o până acum, să lucrez într-o fabrică atât de mare, cu departament mare de design. Mi-a adus o mulţime de idei noi din zona de creaţie, dar şi din zona de tehnică.

Pe lângă artă și business, surorile Wagner sunt și mame. Când le-am întrebat despre asta fețele luminate oricum de pasiunea pe care o pun în afacerea de familie li s-au luminat și mai tare. Iar răspunsurile lor, venite la unison, legate de ce cred și spun fetele despre ele, au arătat clar că-și fac treaba, și la acest capitol, foarte bine.

Ana Wagner: Mama mea e pictoriţa Ana Wagner.

Irina Wagner: Mama mea e Irina Wagner.

La fetele lor par să se fi inversat însă puțin înclinațiile. Fiica Irinei este extrem de talentată la pictură și este chiar bursieră, în timp ce fiica Anei pare foarte interesată de partea de business și comunicare a lui. Sigur, nu-și fac proiecții asupra viitorului lor și își doresc ca fetele să își urmeze propriul curs al vieții, dar sunt extrem de fericite că le pot fi alături: cu suflet, sfaturi și iubire.

The post Oameni-povești și bijuterii de poveste appeared first on Bianca Moruș.