Revenind la copil, vrea şi el să se dea cu sania, să facă un om de zăpadă sau poate chiar mă îndur să îl duc la schi.

Eu, ca adultul, preocupată de bani, timp, muncă, orice altceva decât dorinţa copilului. Eram convinsă că până la urmă tot vine zăpada aia de o înjură toţi, mai puţin copiii şi adulţii care n-au uitat să se joace. N-a venit, mama ei de iarnă!

Prin urmare, săptămâna trecută îi promit fiică-mii că mergem la munte. Facem pe dracu` în patru și îmi rup 2 zile să ne facem obrajii roz și mâinile vinete. Taică-su iese din schemă rapid că e prins până peste cap cu munca. Mă panichez puțin la ideea de a pleca doar eu cu ea departe de casă dar mă automotivez singură.

Sâmbătă, mamzel pică pe frontul virozei, nu știu dacă de est sau de vest. Febră, frisoane, dureri musculare. Uh, numai bună să-ți iei tu, părinte, câmpii. Vorbește cu pediatra, bagă medicație, o pun pe picioare. Marţi dimineaţă o duc fresh la grădiniţă iar după juma de oră, ghiciţi cine pică tot cu frisoane, dureri musculare, febră, bonus – tuse. Desigur, subsemnata. Moartă, coaptă, mă lupt cu deadline-urile deşi simt că viroza e pe speed turbo. Fac urgenţele şi mă retrag fără glorie. Bag şi eu medicamentele recomandate, a doua zi par aproape vie, adică mişc dar nu sunt foarte cooperantă. Mai rezolv nişte urgenţe, mai rezolv şi nişte neprogramate, vreau-nu vreau, mă mişc. Şi mă enervez când îmi aduc aminte faţa copilului când l-am anunţat că probabil nu mai ajungem la munte. Caut cazare, rezerv şi mă liniştesc. Nu aceeaşi relaxare a simţit-o şi tusea mea, care a simţit nevoia să se facă remarcată mai dihai decât predecesoarele sale, frisoanele şi durerile musculare. Eu îi dau cu ignore şi mă duc să ridic copilul de la grădiniţă cu vestea cea mare. Copilul se bucură printre muci şi tuse, apoi aproape plânge de teamă că iar pică planul. Eu mă enervez şi mai tare şi îi spun:

– O să te faci bine! Mergem la munte.

Sun iar pediatra, comunic noile simptome, primim alte recomandări. Culc copilul, eu mă apuc să muncesc, să pot fugi cu el la munte liniştită. Mă apucă 2 şi ceva noaptea, nu termin dar decid să mă bag puţin la somn. La 6 telefonul mă anunţă că m-am odihnit suficient. Ce ştie el? El execută, nu gândeşte. Mă apuc iar de muncă, reuşesc să termin ce aveam de făcut până se trezeşte minidiva, pe la 7 şi-un strop. În timp ce ea îşi bea laptele printre accese de tuse şi suflat de muci, eu trântesc tot felul de lucruri în bagaj. Într-un final reuşesc să adun tot ce cred eu că îmi e de folos(iar părea că plecam pentru o săptămână nicidecum 2 zile) şi mergem toţi 3 la maşină, cu toate bagajele, pentru despărţirea deloc lacrimogenă credeam eu. Când ziceam că e totul pregătit, laptopul meu aterizează direct pe asfalt, în mai multe bucăţi, una mai mare, mai multe mici. Şi iată cum lacrimile mele ţâşnesc direct pe asfaltul de pe care culeg bucăţi din obiectul muncii. Fiică-mea începe şi ea să plângă, că o vede pe mă-sa că plânge. Circ fără pâine dar cu ninsoare în creier şi pe cap. Că fix acum a început să ningă, mama ei de iarnă! Bărbatul, că d-aia e el bărbat, se ţine tare. Mă calmează(habar n-am cum i-a ieşit chestia asta când eu simţeam cum mă afund cu viteză în Groapa Marianelor), ia laptopul, asamblează ce mai poate din el şi apasă butonul de ON. Eu simt că îmi mai fuge o dată pământul de sub picioare. Laptopul se deschide, eu simt că leşin.

– Hai, că merge! Vedem ce facem cu el când te întorci. Îi schimbăm carcasa, rezolvăm.

Văd dar tot nu cred. Mi se pare ireal. Mai devreme voiam să intru în casă şi să plâng 3 zile. Bărbatul îmi spune să plec, că o să fie bine. Şi să fiu atentă pe drum, că ninge şi sunt prea agitată. Moment rar pentru mine: trec peste nervi, şoc, disperare, mă urc la volan şi plec. Până la Nistoreşti am oprit de 3 ori, că trebuia să rezolv urgent probleme de muncă. De fiecare dată laptopul mi-a demonstrat că sunt o fraieră şi şi-a făcut treaba în timp ce eu eram convinsă că o să crape şi eu o să mă dau cu capul de volan, arătându-i copilului ce mama debilă are. Am scăpat! Iar fiică-mea mi-a demonstrat pentru a ”n”-a mia oară cât de mişto este. A cântat, a dansat, a desenat. A făcut orice ca să îi treacă plictiseala dar totuşi să mă lase pe mine să mă concentrez la ce aveam de făcut.

Între timp au mai apărut şi altele de făcut aşa că i-am comunicat că voi mai avea ceva de lucru şi după ce ajungem. A înţeles şi mi-a promis că mă lasă să îmi fac treaba. Aşa că după ce am ajuns eu am deschis laptopul, care s-a încăpăţânat să reziste iar ea a desfăcut bagajele. Acum, lăsaţi ovaţiile! A pus vreo 3 hanţe în dulap şi restul, absolut totul, de la haine la jucării, de la produse de igienă la medicamente, le-a înşirat pe jos. Pe toate, mai puţin poneii, pe care i-a aşezat la loc de cinste, pe o etajeră. 

Nici pâs n-am zis că eram cu musca pe căciula: am adus-o la munte şi o ţin în cameră, ca să lucrez. Până la urmă mi-am luat laptopul(Supravieţuitorul) şi am coborât în restaurant iar ei i-am dat liber să alege prin zăpadă, cu condiţia să nu iasă în stradă şi să vină să o văd la interval de câteva minute. Aproape un fel de win-win situation! În timp ce eu lucram de zor ea s-a împrietenit cu zăpada, cu căţeii cabanei, cu pisicile cabanei.

Eu tot lucram dar i-am comandat de mâncare totuşi şi i-am şi tăiat ce era de tăiat în farfurie. Cred că am luat şi eu câteva îmbucături. Între timp am reuşit să mai vărs şi nişte cafea pe laptop. El s-a încăpăţânat să îmi arate că sunt cu capul şi că trebuie să îl preţuiesc mai mult. Pe cuvânt că ţin la el maxim dar pare că nu ştiu să îi arăt asta aşa cum ar trebui. Între timp tusea aproape ne-a abandonat. Mucii încă rezistă. Eu reuşesc să termin ce aveam de făcut şi undeva pe la ora 6 ieşim împreună afară, la zăpadă. N-am stat mult, ca printr-o ciudăţenie a naturii, la un moment dat s-a întunecat dar a fost foarte frumos. Prea frumos, prea ca la munte!

Ne-am întors să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, împreună şi fără alte lucruri care să ne distragă. A apărut pisica mare. Apoi pisica mica. Apoi 2 fete. Surori. Gemene, dar eu am observat asta abia după vreo 2 ore de zbenguială ale celor 3 prin cabană. Chiar se transforma totul într-o seară perfectă. Eu stăteam liniştită, copilul era fericit că avea cu cine să se joace. Mi-a stricat-o Tudorel Toader, dar asta e altă discuţie.

În timp ce fetele alergau şi se distrau de mama focului, eu, prevăzătoare, zic să îmi pregătesc sticla de Prosecco luată special pentru momentele de după ce adoarme piticania, de linişte şi relaxare totală. Desfac dopul, ca să nu sară prin cameră în timp ce doarme minidiva, torn conţinutul într-o sticlă de apă şi strâng bine dopul, ca să nu iasă bulele alea minunate. În timp ce o adormeam pe copilă aud un zgomot de pet căzut pe podea. Mă mir şi trec peste. Copila adoarme şi eu mă ridic încântată să îmi pun acel pahar de Prosecco. Iau sticla, desfac dopul şi ghiciţi cine face baie cu spumant. Dopul, desigur, a sărit undeva şi s-a ascuns. Bombăn inteligenţa nativă, verific copilul – copilul doarme, iau şerveţele – şterg parchetul, sticla, mă spăl şi pe mine. Mă apuc să caut capacul. Capacul, ia-l de unde nu-i! Aprind lanterna telefonului şi mă apuc să bâjbâi prin cameră mai ceva ca Sherlock Holmes în cel mai complicat caz al lui. Identific dopul. Sub pat. În mijloc. Îl scot. Cu greu, dar îl scot. Îl spăl şi îl readuc la mama-sticlă. Apoi îmi dau seama că eu nu am apucat să beau nimic. Înainte să mă gândesc dacă e cazul să fac asta(mă pricep de minune să fac tâmpenii şi când sunt trează, n-are rost să mai irosesc banii pe băutură) îmi torn totuşi acel pahar la care râvneam de atâta vreme şi pun dopul sticlei. De această dată cu teamă dar oricum nu îl mai deschid decat peste 24 de ore. Cât de rău poate să fie?

Vă rog, nu-mi răspundeţi la asta! Lăsaţi-mi surpriza, nu că m-aş bucura de ea!

Aşa cum spuneam: mi-am turnat paharul cu Prosecco şi m-am apucat să scriu asta. Am uitat de băutură acolo unde am pus-o!

Mai am azi şi jumătate din ziua de mâine din aventura în două. Câte tâmpenii mai sunt în stare să fac oare?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Aventurile unei mame plecată singură cu copilul în vacanţă appeared first on Bianca Moruș.

Avea vreo 10 luni când a venit prima zăpadă serioasă post-copil. Şi o înfofolim bine, ne punem şi noi 7 cojoace şi ieşim din casă. Afară ningea ca la balamuc, dar frumos.  Nu apucăm să facem cinci paşi şi se pune copilul pe un urlat de ziceai că îl trage cineva pe roată. În doi timpi şi 3 mişcări eram înapoi în casă. Copilul – linişte. Mă rodea rău o idee, aşa că am ieşit din nou. De această dată şi eu şi tatăl fără căciuli. Acum copilul râdea în hohote şi mânca fulgii de zăpadă. Iar noi am îndurat ninsoarea cu capetele descoperite, că doar nu era să-i ruinăm fericirea.

Un an mai târziu foloseam copilul pe post de utilaj de deszăpezire iar el nu avea nimic împotrivă.

Acum, la 3 ani si 10 luni mă rog 3 ore de el să iasă afară din casă apoi încă 3 să ne întoarcem la căldură. Acum eu sunt pe post de utilaj de deszăpezire, ren, om de zăpadă şi hater, că vreau totuşi să mai ajung şi-n casă.

Probabil că lucrurile astea se vor repeta până undeva prin adolescenţă, a lui că de a mea îmi mai amintesc cu greu. Ştiu însă că ultima oară când m-am bucurat de nămeţi aveam vreo 15-16 ani, eram la Costeşti, aproape de Sarmizegetusa şi de dimineaţa până seara nu făceam decât să evit copacii de pe dealuri. Nu-mi reuşea de fiecare dată. Apoi au început fiţele. Băieţii erau nişte idioţi care insistau să ne alerge cu bulgări şi nu înţelegeau cât de tare deranjau. Rimelul meu, chiar şi waterproof, nu suferea un asemenea afront. Apoi nu înţelegeam eu de ce trebuie să ningă sau de ce ar trebui să port în ianuarie mai mult de un tricou, blugi şi geacă de piele. Să nu mă întrebaţi de durerile de spate că nu vreau să încep iar să mă vait.

Pe la vreo 20 de ani am înteles din nou că zăpada e mişto. Pe pârtie. Doar pe pârtie. Şi e şi mai mişto vinul fiert de la apres-ski. La 30 de ani doar ideea de zăpadă şi de lopată mă scotea din minţi. Ce-i drept, apreciam întotdeauna prima zi de ninsoare, când ieşeau prea puţini cu maşinile în trafic. Dar în rest nu aveam decât cuvinte neortodoxe la adresa acestui fenomen inexplicabil şi nejustificat într-o ţară cu climă temperată.

Acum, la 35, mă tăvălesc iar prin zăpadă. Stau cu orele prin nămeţi. Dau în continuare la lopată. Şi mai bombăn din când în când în bărbie, că altfel n-aş fi eu, dar mor de drag când o văd pe fiică-mea că stă cu orele pe pârtie, că are obrajii roşii ca focul şi zâmbetul mai mare decât nămeţii. Îi mai fur şi eu sania, să mă dau şi eu pe derdeluş, că prea e frumos. Şi îmi dau seama că oricât de cârcotaşi am fi, oricât de tare ne-ar deranja unele lucruri, totul păleşte în faţa veseliei copiilor noştri. Hai, că mai avem multe de învăţat de la ei! Spor la bulgăreală!

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Iarna, de la copilărie la „copilării” appeared first on Bianca Moruș.